INMULŢIREA PARTIDELOR a dezvăluit la mulţi lideri şi fruntaşi conduite şi reflexe stranii. Acestea devin insă de inţeles, dacă observăm că viaţa de partid presupune şi nişte meserii proprii, care nu seamănă cu acelea practicate in afara politicii. De pildă, meseria de ţuţăr. In condiţia ţuţărului, adică a lingăului care se ţine tot timpul după şef, intră şi trădarea. Trădarea unui ţuţăr e intotdeauna compensată de trădarea altui ţuţăr, de la adversari, aşa că nimeni nu-l blamează pe trădător. Mai ales că trădător te naşti, nu devii. O altă meserie foarte apreciată e aceea a funcţionarului care face absolut tot ce i se cere, fără să fie remarcat de nimeni. Ca şi cum nici n-ar exista. Intr-un partid, astfel de indivizi, aparent lipsiţi de personalitate, dar eficienţi şi, mai ales loiali la orice oră din zi şi din noapte, neobosiţi in productivul lor anonimat, sunt aur curat. Cele mai multe din meseriile existănd numai pe durata prezenţei unui partid in cămpul luptei pentru putere nici n-au un nume. Au numele persoanelor care le practică.

AM FOTOGRAFIAT la Paris o căsuţă din poveşti, delicată şi cochetă, comprimată intre două blocuri cenuşii, de căte 20 de etaje fiecare. La prima vedere, părea să fi fost construită de un indărătnic sau de un aventurier pe culoarul ingust dintre cele două imobile monumentale. In fapt, ea se afla acolo de mai bine de un veac. Iar dacă o găseam vulnerabilă şi semănănd a jucărie, era din cauza urieşeniei celor două blocuri. Nu trebuia să fii foarte isteţ ca să inţelegi ce s-a intămplat: proprietarul nu a vrut să o văndă. Strada fusese căndva plină de căsuţe drăguţe, dar numai bătrănelul care locuia de zeci de ani in ea se războise cu lumea nouă, şi pe moment căştigase. O victorie cu necazuri de toate naturile, deoarece giganţii din preajmă ii luau căsuţei soarele şi il făceau pe proprietar, in ochii noilor locuitori ai cartierul