Triumful regizorului Cristian Mungiu la Cannes are, pentru imaginea externa a Romaniei, valoarea de impact pe care numai entuziasmul spontan din primele ore ale revolutiei din ‘89 o mai raspandise. Mi-e drag din nou ca sunt roman. Ba chiar ma simt razbunat, fiindca de asta data ne aduce pe avanscena actualitatii un act de cultura, nu o varsare de sange. Se obisnuisera unii cu bizareriile romanilor, de la mineriade la fanfaronadele ridicole ale atator politicieni. Iata ca Romania, abia iesita din noaptea comunismului, incepe sa se legitimeze din nou cu o cultura autentica, bine individualizata, asa cum o mai facuse deja de cateva ori in trecut. Schimbarea de perceptie ar putea fi enorma, daca si clasa politica din Romania ar pricepe importanta acestei usi aurite care se deschide si ar purcede chiar la dublarea actualului buget pentru cultura. Este o urgenta absoluta. Pana ajungem noi sa-i intrecem pe suedezi in fabricarea otelului, e mai inteligent sa investim bani in cultura, singurul nostru sector PRODUCTIV de excelenta. Castigul nostru va fi inmiit. si ar putea fi chiar unul material, pe langa cel de prestigiu. Sa nu mi se spuna ca in liberalism statul nu mai are nici o datorie fata de artistii nationali, in timp ce poate mitui indirect, cu tot felul de comenzi de la buget sau din banii Uniunii Europene, firme ce se prefac a turna beton pe sosele vesnic neterminate. Este o ipocrizie fara margini, iar comparatia cu sistemul de mecenat din SUA nu sta nicicand in picioare, cel putin in Europa din care si noi facem parte. Toata lumea vorbeste cu nostalgie despre acea Romanie reprezentata de Ionesco, Brancusi, Enescu, Cioran si de altii, dar uita sa spuna ca statul roman nu a facut nici atunci nimic pentru unii ca ei. O singura exceptie, poate: existenta Fundatiilor Regale, care au sustinut o ecloziune autentica a spiritului. In rest, omului politic roman ii place sa ai