Fotbalul, mai mult ca oricare alt sport, naşte pasiuni şi stări de spirit greu de înţeles pentru un om de rând, neimplicat în fenomen. La fel ca în orice sport, există părţi bune şi rele. Astfel, fenomenul şi cultura ultras, atât de apreciate în Occident pentru spectacolele coregrafice, pirotehnice şi vocale, sunt umbrite uneori de manifestări huliganice, cauzate de ura faţă de unele echipe care sunt favorizate sau de un teribilism tineresc. Refularea, inspirată parcă din „Fight Club“ sau din „Portocala Mecanică“, filme în care un individ anonim prin comportament vrea să iasă în evidenţă prin acte de violenţă, exprimă nevoia fanului de a căpăta o mască prin care să devină cineva într-o peluză plină de viitori adepţi huligani.

Dar unde este marea greşeală din ziua de azi, neînţeleasă nici de cei din peluze şi nici de cei care privesc fenomenul din exterior? Diferenţa există între ultras - a încuraja echipa indiferent de sacrificii, şi huligan - a veni la meciuri numai pentru bătăi sau pentru a crea incidente doar de dragul de a-ţi face un nume printre copiii din spatele brigăzii tale.

Nu există o definiţie clară pentru ceea ce înseamnă a fi ultras, dar poate că ar trebui să se înţeleagă prin această denumire ataşamentul faţă de echipa favorită, susţinerea necondiţionată şi, bineînţeles, dorinţa de a fi cei mai buni în „meciurile“ din tribune cu galeriile adverse. Independenţa financiară şi expresia „totul spre binele echipei“ sunt poate baza într-o brigadă ultras.

În România însă, moda ultras a devenit o afacere profitabilă pentru: producătorii de haine trendy sau casual; pentru jandarmi, care nu mai fac diferenţa între vinovat şi nevinovat, împărţind amenzi şi bătăi în stânga şi în dreapta; pentru vânzătorii de alcool, puştii prinzând tupeu pe măsură ce alcoolul intră în sânge; pentru investitorii care îşi doresc campanii de laudă, de denigrare pentru