Uneori te blochezi pur şi simplu. Nu mai poţi face nimic din ce făceai aproape automat până atunci: să deschizi calculatorul, să te vezi cu oamenii cu care lucrezi, să-ţi verifici agenda. Aşa mă simt de câteva zile, de când am aflat că Ralu Filip nu mai este.
Sub nici o formă nu l-am imaginat pe Ralu plecat dintre noi.
Era cu zece ani mai tânăr decât mine, cu mult mai multă energie decât am avut eu la vârsta lui. Mi-a fost prieten bun în ultimii 15 ani şi cel mai bun în ultimii zece. Am fost împreună în concedii, îi plăceau insulele greceşti în mod deosebit. De ani buni, vorbeam zilnic la telefon, uneori de două - trei ori pe zi. I-am scos singura carte pe care a publicat-o în timpul vieţii, la mica editură înfiinţată pe lângă IMAS, unde şi-au tipărit cărţi Alina Mungiu, Ilie Şerbănescu, Varujan Vosganian, Bedros Horasangian, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pippidi şi alţi tineri străluciţi, în care credeam. L-am încurajat să facă televiziune, după ce muncise din greu în presa scrisă. L-am dădăcit în alfabetul utilizării calculatorului. L-am bombănit mereu că nu se ţinea de studiul sistematic al limbii engleze. Dar ce am dat eu în prietenia cu el nu se compară cu ce am primit de la el. Cu o creativitate socială deosebită, Ralu avea o capacitate de a învăţa cum rareori am văzut în jurul meu. Ralu Filip din 1992 nu semăna deloc cu Ralu Filip din 2007. În aceşti ani a evoluat enorm, pornind de la un spirit tânăr şi entuziast şi ajungând la o înţelegere profundă a sistemului politic şi instituţional al României. Avea o structură care îi permitea să recunoască deschis că poziţia sau opinia lui de până la un moment dat au fost greşite sau insuficient documentate. Prea rar am văzut aşa ceva într-o lume în care opiniile mai degrabă involuează decât evoluează.
Ralu Filip nu a schimbat numai modul în care Consiliul Naţional al Audiovizualului funcţionează. A
