Mi-a povestit cineva urmatoarea pilda. Se zice ca intr-o seara, la usa unui rabin, se infiinteaza doi oameni sarmani care-i cer de pomana. Unul dintre ei e un amarit care toata viata lui a fost sarac lipit pamintului. Celalalt a fost odata bogat, apoi, cine stie din ce pricina, a decazut si a ajuns in starea mizerabila in care il vede inteleptul. Problema e ca rabinul nu are decit o singura moneda pe care nu o poate nicicum imparti. Cui o va da? Pe cine va ajuta? Pe cine va face el fericit? Solutia talmudica este: rabinul va da banul celui care a fost bogat, pentru ca acesta, stiind deja ce inseamna bucuria vietii inlesnite, cu atit mai mult se va bucura chiar si de o palida, scurta aducere aminte, pe cind saracul, obisnuit cu raul, nu pierde cine stie ce odata cu acea moneda.

Cu alte cuvinte, suferinta fostului bogat, in noua lui conditie, e mult mai mare decit a celui dintotdeauna sarac si merita mai mult alinata.

Argumentul si pilda mi se par precare. Cred ca rationamentul se poate usor inversa: banul trebuie dat celui sarac, pentru a-i produce macar o data in viata o bucurie (rabinul nu are de unde sti daca ocazia fericita i se va mai oferi sarmanului), pe cind pentru cel care a cunoscut de atitea ori bunastarea, acelasi ban are mult mai putina valoare.

La urma urmei, depinde ce valorizezi mai mult: suferinta sau bucuria. Ce e mai important: sa alini suferinta sau sa faci o bucurie (lucrurile nu sint intotdeauna echivalente).

Dincolo de asemenea interpretari, si sint convins ca mai exista multe posibile, detest aceste false situatii-limita in care esti pus sa alegi fara posibilitatea nici unei cai mediane. De ce nu se putea ca rabinul sa mearga la un vecin si sa schimbe moneda in doua mai mici? De ce nu putea sa le dea de mincare in loc sa le dea banutul?

O pilda ca aceasta imi suna la fel de antipatic precum explicati