In istoria oricarui domeniu al spiritualitatii intervin momente de criza, care solicita o regindire a intregului traiect sau recurgerea la metode menite sa revigoreze domeniul respectiv. Dansul nu face nici el exceptie de la aceasta regula, iar principalele concepte care cer o reconsiderare a abordarilor sint miscarea, corpul si modalitatea discursiva.
Aceste precizari sint necesare pentru a intelege care este locul real al lui Jérôme Bel in istoria coregrafiei, ce anume se manifesta in istoria artelor spectacolului prin optiunile sale artistice.
Intr-un interviu acordat in 2005, Jérôme Bel preciza ca nu este interesat de dansul ca dans, ci mai mult de dans ca limbaj prin care sint lansate catre public interogatii. Asadar, se poate spune ca Jérôme Bel opteaza clar pentru interogatie in locul estetismului, pentru discursivitate bazata mai degraba pe un aparat conceptual decit pe un scenariu inscris in tiparele traditionale ale artei coregrafice.
In mod obisnuit, dansul este privit prin prisma miscarii, arta coregrafica este indeobste recunoscuta ca manifestare a corpului in miscare, supus unor optiuni discursive menite sa provoace placeri estetice unui public tinta. Pornind de la aceasta definitie, se ajunge inevitabil la problema prezentei, la statutul ontologic a ceea ce se instantiaza in scena. Odata cu aparitia lui Jérôme Bel in istoria coregrafiei este pus in discutie statutul ontologic al prezentei, iar interogatia traditionala a istoriei dansului, care poate fi formulata astfel: „Care este mesajul corpului in miscare, intr-un context coregrafic dat?“ devine: „Ce face ca un corp integrat unui discurs artistic sa fie realmente prezent?“. Pe scurt, raspunsul ar fi acesta: gradul de prezenta este cu atit mai mare, cu cit interogatia instantiata prin discurs este mai autentica si vizeaza o dezaxare a problematicilor traditionale, care au as
