Nimic triumfalist in speach-ul lui Cristian Mungiu (care a vorbit englezeste, vrind parca sa nu cada nici in pacatul flateriilor fata de gazde), la ceremonia altminteri istorica de duminica, 27 mai 2007, din sala Lumière a Palatului Festivalului. Istorica pentru cinematograful romanesc, dar si pentru festivalul de la Cannes insusi.
„Acest Nou Val romanesc inunda Coasta de Azur“
in ce ne priveste, am dobindit pentru prima data distinctia suprema La Palme d’Or pentru un lungmetraj, cu 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al nontriumfalistului, rasplatit si cu distinctia de maxima prestanta profesionala a Premiului FIPRESCI. S-a adaugat recistigarea Premiului sectiunii definitorii intr-o arta a privirii – Un Certain Regard –, cu California Dreamin’ (nesfirsit) al regretatului Cristian Nemescu, la doi ani dupa Cristi Puiu, cu Moartea domnului Lazarescu, in suita premiilor de aur atribuite la editiile imediat anterioare lui Corneliu Porumboiu si Catalin Mitulescu. „Acest Nou Val romanesc – cum se exprima a doua zi Radio France International si cum unii dintre noi ezitau inca sa-i spuna in ajun – inunda de trei ani Coasta de Azur“ si se consacra astfel ca un Nou Cinema european de prim rang.
Tocmai in momentul cind parea inevitabil ca „al patrulea val regizoral“ sa impartaseasca partial soarta precedentelor, nesperatul triumf, in fine legitim numit astfel, triumful unui cineast care la patru ani de la filmul de debut nu incepuse inca lucrul la al doilea op, op aparut cumva „peste noapte“, ne remonteaza in incredere. Dar intr-o perspectiva diferita de cea in care am esuat in deceniile precedente si in ultimul timp, ca scoala de film, nu doar ca reusite disparate. A trebuit probabil ca, dupa Cristi Puiu si Radu Muntean, un al treilea realizator din noua generatie sa sara cu succes peste stacheta ridicata cel mai sus, desi au fost toti trei opriti d