Nu putem vorbi de luna mai la Paris fara sa pomenim de turneul de tenis sau de Festivalul de la Cannes. Cit priveste tenisul, lucrurile nu stau prea bine, din cauza ploii care cade zilnic peste capitala. La Roland Garros, unde se desfasoara competitia, meciurile se opresc, terenul e acoperit si lumea sta prin baruletele din preajma, asteptind sa dea iar soarele. Festivalul de la Cannes a avut, insa, mai mult noroc si ma grabesc sa-i felicit pe cititorii mei bucuresteni pentru Palme d’Or-ul cistigat de excelentul regizor Cristian Mungiu, al carui film abia astept sa-l vad.
Nu stiu ce reputatie are el la Bucuresti, dar ma bucur dinainte pentru spectatorii parizieni, care il vor descoperi in curind. Si nu cunosc motivul pentru care cinemaul francez e atit de mediocru, incapabil sa faca ceea ce a facut Cristian Mungiu, adica sa povesteasca lucruri pe cit de simple, pe atit de teribile, cum este acela de a provoca un avort clandestin pe vremea lui Ceausescu. in Franta, noi n-am avut un Ceausescu care sa ne faca sa simtim pretul libertatii de care ne bucuram: e oare o ratiune suficienta pentru a explica incapacitatea noastra de a surprinde realul? N-o sa scriu aici, doamne fereste, ca ceea ce-i lipseste Frantei este experienta unei dictaturi! Desigur ca nu! Dar atunci cum se explica? Cunosc lista subiectelor netratate sau prost tratate: razboiul din Algeria, Ocupatia, Mai ’68, „epoca Mitterrand“: despre oricare din aceste subiecte n-as putea cita mai mult de doua sau trei opere valabile. S-a vorbit mult de Mai ’68 in timpul campaniei prezidentiale, pro si contra, ca si cum experienta acestei placi turnante pentru societatea franceza de la sfirsitul anilor ’60 ar putea sa se rezume la un antagonism atit de plat!
Ceea ce ne lipseste noua, francezilor, care am stiut sa fim atit de straluciti, este simplitatea. Altfel spus, capacitatea de a trata luc
