Cristian Mungiu, ca sa nu existe nici o confuzie. Am citit cateva comentarii in presa bucuresteana, am vazut una sau doua emisiuni de televiziune, am auzit vreo doua stiri-bomba – cea cu acuzatia de plagiat si cea cu amenintarea cu actiunea in instanta a directorului CNC – si cam atat.
M-as fi asteptat la talk-show-uri fluviu in care triumful lui Cristian Mungiu sa fie intors pe toate fetele posibile, asa cum se intampla in America in noaptea Oscarurilor. M-as fi asteptat la analize din partea oamenilor competenti, care sa vorbeasca bunaoara despre cum s-a ajuns la acest moment de gratie. As fi vrut sa se vorbeasca de exemplu despre deschizatorul de drumuri care este Nae Caranfil si care a readus realismul si story-ul in cinematografie, rupand cu traditia nenorocita in care cineastii nostri isi doreau cu totii sa fie Tarkovski sau Fellini si sa spuna marile adevaruri ale vietii, mortii si Universului si nu reuseau sa produca decat niste penibile pseudoeseuri cinematografice para-metafizice.
As fi dorit sa se vorbeasca despre exceptionalul road-movie "Marfa si banii" si despre Cristi Puiu, pe care, personal, il vad favoritul roman la castigarea Oscarului pentru cel mai bun film strain, dar si despre ceilalti membri ai acestei generatii care are o sansa exceptionala sa faca din filmele lor o scoala cinematografica de genul neorealismului italian sau al Noului Val francez.
Nu vreau sa aud insa nimic despre "triumful Romaniei" sau al "cinematografiei romanesti". Imi amintesc de o uimire a lui Andrei Plesu care se mira de ce cred fanii sau suporterii ca victoriile favoritilor lor, fie ei artisti sau sportivi, sunt victoriile lor personale, si nu ale protagonistilor. Da, este adevarat, am citit pentru prima oara de cand citesc presa straina ca "Romania rules" sau expresiile "Romania" si "forta mondiala" in aceeasi fraza. Dar acest Palme D’Or nu apartine Rom
