Omagiu lui Adolfo Bioy Casares şi Paulinei sale chema Betina şi când mă aflam dinaintea ei orice altă raţiune a existenţei mele dispărea ca prin minune. Nu vedeam. Nu auzeam. Nu gândeam. Faptul că nu eram în stare era deja ceva, dar faptul că nici nu simţeam dorinţa era şi mai şi. Lumea cu frământările ei cotidiene, mai curând meschine, şi chiar farmecul ei, mai curând bănuit, se retrăgea sfielnic, iar eu nu mai aveam nevoie de nimic. Absolut nimic. Ca şi cum, din ceaţa unei vieţi întregi, m-aş fi trezit pentru prima dată singur în faţa soarelui. Cu totul orbit. Năucit. Şi, poate educaţia mea nu tocmai laică, poate altceva, ideea secretă a apropierii de revelaţia supremă - cum credeau cei vechi şi cum măcar câteodată mai credem şi noi -, mă făcea să simt nevoia imperioasă a prosternării. Şi, numai pentru că nu se mai potrivea cu epoca noastră grăbită, superficială şi, mai ales, preponderent sceptică şi demitizantă, luptam din greu contra acestei porniri singulare. Căci, trebuie s-o recunoaştem, nu ştim bine ce, o celulă secretă a sufletului nostru ce ne situează mereu în planul nesiguranţelor, ferindu-ne de statismul îngâmfat şi adormitor al satisfacţiei de sine, un fel de ureche internă a lui, e mereu aplecată către sunetele venite de dincolo de noi şi de dincolo de realitatea imediată a obiectelor şi a tuturor lucrurilor din jur. Ca şi cum eu-însumi aş fi fost un fel de ambarcaţiune, închipuită doar pentru a-şi scoate pasagerii la liman, care, odată obiectivul atins, era menită să dispară, scufundându-se-evaporându-se, fără să lase nici un fel de urmă. Numai că mă aflam în poziţia incomodă de a fi în acelaşi timp şi ambarcaţiunea şi singurul ei pasager. Cred că din acea perioadă am şi început să am gustul neplăcut - oh, voluptos şi incitant ca o perversiune - al scufundării. Multă vreme nici n-am căutat explicaţia acelui fenomen. Năuceala ce mă cuprindea în faţa Be