Actul II: Un copac cu urme de sange
In dimineata zilei de 10 martie 1950, in poarta casei lui Gavrila Burzo din Halmasau - Bistrita loveau cu putere patru oameni in uniforma militara. Al cincilea, tras un pic deoparte, astepta privindu-si varful cizmei de box, preocupat de un gandac din aceia numiti vaca Domnului, care tocmai vazuse lumina zilei in lanurile de lucerna abia aparute prin gradinile din jur.
Era seful celor patru, pe numele sau Briceag, iar restul erau subordonati din trupele de securitate alocate biroului din Dej, pe care capitanul Briceag ii comanda. Gavrila a aparut nu inainte de a se barbieri, cu briciul sau cel bun, spalat atent intr-o farfurioara de aluminiu.
Se misca greu, dar varsta sa si faptul ca se imbracase tocmai in hainele bune nu a impresionat pe nimeni. Era vinovat si stia asta - in primul rand, vina era ca nu-i placeau comunistii, colhozul si tot ce insemna "democratia populara".
Ca gospodar de frunte al satului, mai indraznise sa si spuna cu voce tare, in felul lui, toate acestea.
Apoi, in lumea fierbinte a acelor ani de apogeu al razboiului rece, oferise ajutor unor tineri infierbantati care, crezand ca intr-adevar americanii vor cobori in noaptea urmatoare din cerul instelat, nu s-au prezentat la armata. Le-a dat de mancare si gazduire verilor Simion si Gavrila Caienar, ca si lui Ioan Pop, tineri din sat; dar, si mai grav, ajutase un alt tanar dintr-o comuna invecinata, Negrilesti, care dezertase din armata pentru a-si vedea iubita cu care voia totusi sa se insoare inainte ca adevarul sa iasa la iveala in fata satului - si anume ca ea ii purta rodul in pantece.
"L-au luat si l-au dus intr-o padure", isi amintea fiul sau Rudolf Burzo in 1993, cand se apropia de 80 de ani. "Aceasta padure este situata intre satele Breaza si Poieni, comuna Negrilesti. Acolo tatal meu a fost impuscat impreun
