- Cine eşti dumneata, domnule Frank Stemper? - Dacă e să ţinem cont de mentalitate, sunt compozitor, dacă ne luăm după hobby, sunt pianist, iar dacă punem înainte de toate profesia, sunt profesor la o uriaşă universitate, South Illinois University în Carbondale, ce include peste treizeci de mii de suflete. în plus, din când în când, sunt alergător de marathon, frecvent degustător de vinuri bune şi întotdeauna, în ultimile trei decenii, soţ fidel şi tată a cinci copii (ştiţi povestea cu aşchia şi trunchiul), toţi artişti: actriţă, regizoare de film, pictoriţă, scriitor şi, se putea altfel, muzician. Dar poate că, în primul rând, ar fi fost normal să mărturisesc ascendenţa mea familiară: sunt fiul unei cântăreţe de jazz şi al unui psihiatru din Milwaukee, Wisconsin. O altă ascendenţă, cea profesională, o datorez unor admirabili pedagogi: Andrew Imbrie (de la Universitatea California din Berkeley), David Lewin (de la Universitatea de Stat din New York) şi Robert Silverman (de la Universitatea Columbia din Vancouver). în sfârşit, dacă nu aş fi fost toate acestea, poate că aş fi devenit un medic singuratic, pentru că înainte de muzică am studiat medicina la Wisconsin University. - Care este publicul virtual al muzicii dumitale? - Când mă gândesc la lumea reală ştiu că muzica mea este destinată unui grup foarte restrâns de melomani; o elită care este curioasă să acceseze idei noi, complexităţi sonore inedite. Este un fel de autodiscriminare pe care omenirea de azi o practică pe scară largă şi care pe mine, personal, mă face nefericit. Audienţa muzicii mele, ca dealtfel a mai tuturor compozitorilor contemporani, se identifică, din păcate, cu un grup de corifei desprins din clasele sociale cele mai avantajate financiar şi educaţional. Iată de ce muzica modernă riscă să fie excomunicată din rândul păturilor largi de oameni obişnuiţi, cu acces limitat la instrucţia ultraperfor