Thriller-ul lui Giulio Leoni, Crimele Mozaicului, nu este negresit o capodopera. In genul romanului politist, capodoperele sint rare, de altfel. Dar el semnaleaza in chip vadit tendinta actuala a prozei de a reveni la poveste si aventura. De a se intoarce, cum ar veni, cu fata spre cititor. Nu e putin lucru.
Citesc rar romane politiste. Nu numai fiindca imi lipseste timpul necesar unei astfel de (placute) indeletniciri sau curiozitatea. Dar si pentru ca romanele politiste bune sint, de la o vreme, o raritate. Tocmai pentru acest motiv am parcurs cu o anume reticenta primele pagini din thriller-ul conceput de Giulio Leoni sub titlul Crimele Mozaicului (Iasi, Polirom, 2006, 291p.). Pe masura ce inaintam insa, povestea m-a prins. La sfirsit, mi-am propus, cind voi avea un ragaz, sa citesc si celalalt titlu al lui Leoni, tradus la aceeasi editura, Crimele Luminii. Despre ce este vorba in cel dintii roman? Despre nimic altceva decit despre o seama de crime ingenioase si despre solutia (la fel de ingenioasa) a acestor crime, pe caile rationamentului abductiv (si ale intuitiei). Exista un detectiv perspicace; dar exista, fireste, si un vinovat diabolic (sau mai multi, nu voi dezvalui in aceasta recenzie misterul). Detectivul are un nume ilustru: Dante Alighieri, autorul "Divinei Comedii" (dar si al unor tratate de filosofie). Intimplarile se petrec in anul 1300, cind Dante este ales prior al Florentei (intr-un interval cuprins intre 15 si 22 iunie). Totul lasa impresia unor crime de natura ritualica. Avem de a face, asadar, cu un thriller retro, precum Numele trandafirului al lui Umberto Eco (care a constituit, probabil, modelul acestui roman). Prima victima este mesterul Ambrogio, arhitect, constructor si mozaicar, surprins de odiosul asasin chiar in fata lucrarii sale (intr-o abatie din afara Florentei). A doua, care nu intirzie prea mult, este spiterul si alchimistu
