Cu doua solide eseuri monografice despre poeti din avangarda valorica a literaturii romane (Nichita Stanescu. Orizontul imaginar, 1993; Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, 1998) si cu un dens volum de literatura comparata (10 studii de arhetipologie, 1999), Corin Braga a devenit unul dintre numele cele mai importante afirmate in eseistica noastra de dupa 1989.
Am spus "eseistica" si nu "critica" pentru ca traditionalistii genului din urma cu greu s-ar mai putea recunoaste in aceasta maniera exegetica, amestec insolit de psihanaliza si mitanaliza, de imagologie si istorie a mentalitatilor, de studii culturale si istorie a ideilor. De altfel, alaturi de Stefan Borbely, Caius Dobrescu sau Ion Manolescu, Corin Braga atesta mutatia survenita in ultimul deceniu in studiile romanesti de analiza a imaginarului. Spre deosebire de criticii saizecisti, tributari unui model hermeneutic provenit din aliajul dintre fenomenologie si mitocritica, autorii amintiti sunt spirite migrante, de formatie (sau, cel putin, de aspiratie) interdisciplinara, preocupati nu numai de literatura, ci de orice fenomen care contribuie intr-o anumita masura la constructia sferei culturale sau - de ce nu? - a realitatii insesi.
Aceasta dubla conditie nomada - a comparatistului, dar si a comparatismului - este legitimata convingator in prefata ultimului volum al lui Corin Braga, De la arhetip la anarhetip*, unde personajului i se atribuie statutul de "cercetator-calator", iar domeniului - acela de stiinta plurala, "multidisciplinara", "interdisciplinara" si "transdisciplinara". Mai mult, un asemenea turism interdisciplinar pare confirmat chiar de structura mozaicata a volumului, alcatuit din 11 capitole-eseuri pe care le-am putea grupa in trei sectiuni. In ultima dintre acestea, continand doua articole problematice intitulate Despre anarhetipuri si Arhetip, anarhetip, eschatip, Cori
