Amplul eseu al regretatului Gheorghe Crăciun consacrat poeziei moderne (chiar titlul său sugerează o relaţie tensionată, incitantă între ceea ce se vede şi ceea ce se păstrează nevăzut) e pe de o parte o abordare aşa-zicînd neutră a problematicii acesteia, iar pe de alta o pledoarie în favoarea unei perspective anume, subiectiv asumate. Avem a face cu o teză de doctorat, dezvoltată cu pacienţă de-a lungul mai multor ani pentru a i se asigura o îmbogăţire şi o sistematizare a informaţiei, o consolidare a argumentaţiei, o sporire a rigorii. Rezultatul este o asociere între analiza teoretică (un soi de radiografiere a poeziei) şi opţiunea pentru interpretările personale ce i le acordă autorul, în speţă un eşafodaj de consideraţii proprii. Cuvîntul de ordine al scrierii este ontologia, id est înţelegerea creaţiei ca un produs angajant al "fiinţei ca fiinţă" în felul în care înţelegea lucrurile Aristotel (cu toate că noţiunea datează din secolul al XVII-lea). Cea mai relevantă justificare a poeziei, socoteşte Gheorghe Crăciun, e de natură ontologică: "Nu trebuie să uităm că cel care scrie se confruntă în actul său creator cu nişte mijloace date de exprimare şi comunicare. Poetul se află în căutarea unui alt limbaj doar în măsura în care el şi-a interiorizat nişte teme personale şi se simte exponentul unui nou tip de sensibilitate, de ale cărui imperative e conştient. Toată substanţa creaţiei sale depinde de această interiorizare a unei problematici specifice care, nouă fiind, are nevoie de un nou limbaj". în pofida faptului că receptorul are în faţă un text şi nu o individualitate empiric perceptibilă, interesul frecvent arătat limbajului ar avea un caracter excesiv. Astfel problemele fiinţei ar cădea în spaţiul derivat al speculaţiei logico-semantice, pierzîndu-şi temeiul originar: "Omul ajunge astfel să fie înţeles ca o secreţie a limbajului său, care îi evidenţiază fie