Cand vine vorba despre rolul teatrului inauntrul societatii (de fapt, pe la noi de mult nu mai vine vorba despre asemenea lucruri, oamenii de teatru preferand sa-si expuna, in reuniuni, ranile si ofurile personale sau sa-si arunce oale cu laturi in cap), cand se discuta, asadar, despre misiunea teatrului ca arta cu impact social major, toata lumea "responsabila" e de acord (sincer sau fiindca "da bine") ca scena trebuie sa reflecte realitatea inconjuratoare intr-un fel care sa-l puna pe spectator pe ganduri. Divergentele incep la intrebarea: cum?

Aici incep sa se manifeste, de altfel, nu doar "manifestele" estetice ale unui grup sau altul de artisti, critici, artisti&critici s.a.m.d., ci si pasiunile lor extraartistice, precum simpatia (sau antipatia) fata de un anume teatru, director, regizor, actor, dramaturg, interesul propriu in promovarea unui anume tip de literatura dramatica ori de exegeza scenica etc. Un numar de artisti contemporani crede, spre exemplu, ca teatrul trebuie sa se ocupe de ceea ce se numeste realitate cotidiana si ca spectatorii trebuie sa recunoasca pe scena mediul in care exista zi de zi. De ce? Probabil, pentru ca oamenii sa inteleaga mai bine aceasta realitate si acest mediu si sa li poata adapta mai usor; to cope with them, ca sa ma aliniez si eu anglofoniei ce invadeaza Romania, inclusiv prin intermediul titlurilor de piese, caci niciun june autor cu pretentii nu va da operei sale o denumire care sa nu contina macar un cuvant englezesc. Si, cum aceasta realitate si acest mediu sunt, stim, de o agresivitate frizand violenta si de o vulgaritate frizand pornografia, vom regasi si pe scena situatii jenant-socante (care ajung, incet-incet, sa nu mai socheze pe nimeni...) si un limbaj la auzul caruia ar rosi pana si soferii de TIR. Dimpotriva, un alt numar de artisti contemporani crede ca teatrul trebuie sa-i furnizeze publiculu