Să luăm laolaltă şi împreună Destin, Lingura şi Zbucium ca pe un triptic patetic, unde sarcasmul la care uceniciţi ne scoate şi nouă, multora, pârleala, ne face meditativi şi ne lasă cu gura căscată la întâmplări de tot felul, din cotidian, din biografie, din lipsa de soluţii care se cronicizează. Poetul devine vrând-nevrând comentator şi pledant, preocupat de fond, conştient că originalitatea îi scârţâie, nu insistă cu vreun stil propriu ci urmăreşte să se răcorească scriind, ca să nu facă explozie, ca să nu tragă pe dreapta, ca să nu clacheze. Contemplând cu antene sigure realitatea, constată ca o urâţire de sine graba de a exprima reflectând invazia de riduri din sinele său chinuit şi revoltat. Bine că nu e război, bine că nu e cutremur, bine că în ceasurile disperate nu ne sinucidem cu toţii! Ca să nu cheltuim barele despărţitoare pe prozaicele versuri, în poemele văduvite de vis şi de speranţă, dar salvate de la derizoriu de un umor sănătos, vom transcrie ca pe nişte meditaţii alerte piesele tripticului: "Să fii cuminte, să înveţi la şcoală toate aberaţiile pe care urgent trebuie să le uiţi, ca să nu-ţi clocotească mintea şi să nu-ţi fete pui. Să convieţuieşti cu cineva (acum nu mai contează sexul, dragostea, nunta). Să-ţi găseşti o slujbă unde să te simţi ca-n storcătorul de fructe, să adormi seara în tramvai, apoi la televizor, să-ţi faci o casă pe care s-o plăteşti până când îţi clănţăne proteza în gură şi un copil să-ţi ronţăie pensia şi-apoi să-ţi facă semn să te cari că încurci circulaţia. Dacă mai plantezi şi un pom pentru câini, înseamnă că ţi-ai găsit drumul. - Da. Dar sensul?" Să nu fim cinici şi să admitem cu solemnitate că sensul, cu infinitele lui variante şi imposibilităţi, îşi simplifică pe zi ce trece pretenţiile. Cei mai mulţi, de când lumea, îşi ară drumul, ignorând restul, pământ nemuncit, afânat, inundat, secetos, licitat, retrocedat, bărbier