Oameni ai nimănui este a doua carte a lui Dumitru Crudu despre care scriu, iată, în ultimele câteva luni. Nu pentru că autorul ar fi un prolific grafoman de ultim moment sau pentru că el ar ţine cu dinţii să aibă parte de o masivă campanie de editare a pieselor sale de teatru. Dimpotrivă chiar, dacă rotim bine privirea, discreţia se arată a fi unica strategie de marketing a acestui dramaturg cu o cotă de popularitate în plină creştere, dinspre Moldova către România. Numai că literatura lui Crudu - inclusă într-un program destul de neclar şi de metaforic (Teatrul Ziar), aflată cu doar un pas înaintea realităţii de tabloid provincial - are darul special de a intriga în permanenţă. Acesta e cuvântul corect şi nici o altă exprimare parţială nu i-ar putea lua locul.

De ce să scrii o piesă care să se bazeze, aproape cu obedienţă, pe textul jurnalului lui Mihail Sebastian? Asta nelămurea, mai mult ca orice, în cazul volumului publicat la Cartea Românească acum ceva vreme. De ce, iarăşi, să dai curs şi cursivitate unei probleme pe care emisiunile lacrimogene de televiziune şi anchetele din cotidiene o exploatează cel puţin la fel de potrivi? Tragedia personală neasumată a emigranţilor în ţările vestice e pe buzele tuturor şi - dacă facem un minim efort de sinceritate - în cartierul fiecăruia. Cazuri sfâşietoare - de genul celui relatat în ziarul Timpul de Gheorghe Bîtcă, de la care a pornit, de altminteri, povestea Oamenilor nimănui - găsim oricând destule, iar expunerea lor se poate lejer reduce la un simplu colportaj. La o conversaţie destinsă ori, cum spuneau latinii, la sermo vulgaris.

În fond, personajele lui Dumitru Crudu, alungate din lumea lor calmă pentru a munci la negru în Italia, evoluează sub tiparele locului comun: Alexandru, cel care, suferind de-o boală incurabilă, vrea să-şi scutească familia de o povară în plus; Vitalie, care, constrâns de o dat