Seri şi nopţi în şir îmi petrec privind ferestrele blocurilor. Cred că fac asta dintotdeauna. Crepusculul, înserarea, noaptea. Umbre mişcătoare, precipitate sau, dimpotrivă, molatece. Corpuri şi lumini ciudate care se fîţîie încolo şi-ncoace, în zeci şi zeci de pătrăţele. Toate, la discreţia mea. Gesturi de toate felurile. Lustre, de forme şi dimensiuni care nu solicită variaţia, suspendate de tavane joase, apăsătoare. Lustre care, nu ştiu de ce, nu dau niciodată o lumină vie. Aglomerări de obiecte, fiinţe strecurate în mişcări nedefinite. Fugă, popas, frici, viaţă, moarte, resemnare, bucurie, nostalgie. Fugă, popas... Proiecţiile mele pe destinele lor. Ciudat palimpsest. Căutare identitară. Fantasme potenţate de acest fel de voaiorism al meu. Ce nu văd, completez cu imaginaţia. Ore şi ore. Corpuri şi poveşti. Blocuri, blocuri, blocuri. Urîte, sordide. În afara oricărei noţiuni care ar putea să aibă tangenţă cu esteticul. Oceane de blocuri care absorb destine. Care încearcă să uniformizeze, să minimalizeze, să aplatizeze. Care amestecă ţipete, muzici, paşi, paşi, paşi, şoapte, angoase, vise, invidii, frustrări, iubiri, tăceri. Viaţa noastră la comun. Iluzia intimităţii.
Am ascultat Bach şi atunci cînd am stat la bloc. Uneori, tăricel. De două ori, nu vecinii mei, ci tipi aflaţi în treacăt pe la ei, au zbierat cît i-au ţinut bojocii: "Închide dracu o dată porcăria aia!" N-am închis-o. Subconştientul lor nu ştia ce bine le-am făcut.
În liceu, un coleg de-al meu dansa superb break dance. Era, întotdeauna, deliciul ceaiurilor, cum le spuneam pe atunci. Succesiunea mişcărilor frînte, asamblate în gesturi descompuse, recompuse, ca într-un joc de puzzle îmi lua ochii. Corpul părea o plastilină modelată în zbor, spasmodic.
Nu mi-a trecut niciodată prin cap, însă, că voi vedea pe cineva dansînd asta, genul acesta specific discotecilor, al consumului imedi
