Vorbeaţi ceva secret? (C.F.R.) "Mateiu nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era dispreţuitor, amar, plin de morgă şi mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, fraţii mai mici, să-l botezăm domnul conte şi să râdem de aerele ce şi le dădea. Râdea şi el, dar cu atâta superioritate, încât parcă tot el ieşea învingător" scrie Ecaterina Logadi, fiica lui I.L. Caragiale. Şi adaugă: "Singur el îi ţinea piept tatii, contrazicându-l în mod metodic..." Opera familiei Caragiale repetă viaţa familiei Caragiale. Lumea creată de tată a dat, în literatură română caragialescul, o formă a râsului. Lumea fiului a dat mateinul, care râde de râs. Între cele două nu există pace, iar personajele lor par a nu se putea întâlni niciodată, ca şi cum ar trăi în universuri antinomice: când se concretizează unul, celălalt devine cu neputinţă. Sunt ca ziua cu noaptea şi, de fapt, reprezintă chiar diurnul şi nocturnul aceleiaşi lumi, în sensul cel mai bogat al opoziţiei. Caragialescul e diurn. În }ara Miticilor totul se întâmplă la lumina zilei, chiar în miezul zilei. Dintre anotimpuri, e preferat cel mai luminos, mai "deschis", vara. Noaptea din comedii e una de spectacol şi de carnaval, aşadar una luminată vesel, zgomotoasă, cu spaime "degeaba". Însă Miticilor le şade mai bine în lumina naturală, în căldura care dă mai mult rost halbei cu bere. Le şade bine vorbind, vorbind lejer, descusut, fără griji artistice sau logice, alungând umbrele cu un salut, o întrebare, o replică. Apelativele lor au aer de familie: nene, "venerabile neică", soro, monşer, coane, stimabile. Mateinul e nocturn: Ca şi cum ar fi dintr-o specie aparte, care vede numai noaptea, personajele lui Mateiu Caragiale fac, ca-n versul eminescian "din noapte ziuă şi-al zilei ochi închid"; sau, mai bine zis, "fac din ziuă noapte şi-al nopţii ochi deschid". Ele evită lumina soarelui de parcă le-ar putea topi. Noaptea îi