Un roman foarte original, aproape straniu e Luminare (Coborârea în text), compus cu toate dexterităţile textualismului, dar şi cu o gravitate caracteristică, de către "optzecistul" Ioan Lăcustă. Distanţarea autorului de modelul ironic şi literaritatea postmodernismului autohton, angajarea unei problematici substanţiale, în jurul celor câteva întrebări fundamentale, reies cu şi mai multă claritate din această carte, deopotrivă trăită şi scrisă. Ingeniozitatea scenariului narativ constă în chiar simplitatea lui. Prozatorul alege un spaţiu urban prin care a trecut de mii de ori şi care s-a impregnat în viaţa lui până la a-i determina cursul şi a o defini. După aproape patruzeci de ani purtaţi cu paşii între Universitate şi Cişmigiu, pe lângă Cafeneaua "Colombo", Cinematograful "Bucureşti", şi apoi, mai jos, "Timpuri noi", "Gambrinus" şi "Spicul", Ioan Lăcustă îşi anexează centrul Bucureştilor, făcând din el inima unei ficţiuni nostalgice. Compoziţional, nu există marcaje pentru delimitarea netă a interiorului de exterior: nici într-un sens moral-sufletesc, nici într-unul fizic. Protagonistul romanului fiind unul şi acelaşi cu autorul lui, descrierea întâmplărilor prin care a trecut este sinonimă cu rememorarea, iar transcrierea acestor experienţe - cu o coborâre, asumată, în sine însuşi. La Biblioteca Academiei, scriitorul arhivist îşi împarte timpul între lectura gazetelor vechi şi creionarea unor scene intens-personale; după care, ieşind la aer liber şi peregrinând pe Bulevardul atât de bine cunoscut, el peripatetizează de unul singur, descoperindu-se, văzându-se, citindu-se la diferite vârste. Între tihna Bibliotecii şi libertatea Crâşmei nu este o distanţă atât de mare pe cât ar putea să pară. Fiindcă traseul bahic, halta obligatorie la o bodegă sau la alta, îl scot, de asemenea, pe erou din timpul social, strict demarcat, oferindu-i o libertate neîngrădită. Câteva