Acasa, pe vremea prunciei, cand faceam cate o boacana, primul meu gand era sa nu le ies in drum celor mari. Daca boroboata era mai mare, ma duceam sa ma culc, indiferent de ora. Ma gandeam ca nici un parinte normal nu si-ar pedepsi odrasla cand o vede dormind ca un inger. Si de cele mai multe ori, evolutia lucrurilor imi dadea dreptate.

Oricat de grava ar fi fost greseala, principala vinovata era biata sora-mea, ceva mai mare ca mine si deci presupusa responsabila. "Tu unde erai?", intrebau ba in cor, ba pe rand, parintii ultragiati. Putin cate putin, am capatat constienta impunibilitatii absentilor, dar si a responsabilizarii peste masura a celor prezenti, cu atat mai mult cu cat, la scoala primara si mai tarziu la liceu, istoria se repeta oarecum. Vesnica intrebare "Cine a facut asta?" era pusa nu vinovatilor, nici macar banuitilor, ci mereu celor mereu prezenti la fata locului, dar niciodata implicati in fapta reprobabila. La facultate, urmaream fascinat ratoiala frenetica a activistilor "de meserie" catre multimea de oameni cuminti, cum ca "de ce nu sunt astia prezenti la sedinta?", "de ce nu se participa la activitati?", "de ce nu dau rezultate?".

Amintirile acestea tulburi mi-au fost rascolite de o uluitoare rasturnare de judecata. Intr-o sambata, lumea a fost chemata sa se pronunte asupra unei probleme constitutionale. Unii s-au dus sa voteze, altii nu. Ca intr-un joc de oglinzi, cei care s-au simtit cat de cat responsabili ori cel putin interesati au devenit vinovati. Ei nu mai sunt alegatori, ci "o parte" sau chiar "o anume parte a populatiei", ei nu si-au exprimat optiunea, ci s-au lasat dusi de val, ei sunt tratati drept publicul predilect al nu stiu cui. Iar niste cifre, de bine, de rau oficiale, au devenit nici mai mult, nici mai putin decat o forma de manipulare. Doamne, imi zic, nu era mai bine sa fi ramas copil?

Acasa