Prima carte despre care imi amintesc cu o limpezime de cristal e Aventurile lui Habarnam. Dupa ce ca povestea intamplari care ma tineau cu sufletul la gura, punctate de umor, mai era si plina de desene, basca impachetarea generala: coperta cartonata si lucioasa, dominata cromatic de un albastru deschis. ..
Au urmat, ca pietre de hotar, Mari capitani ai lumii antice, Legendele Olimpului, Din marile legende ale lumii. In prima l-am descoperit pe Alexandru Macedon, caruia i-am citit mai tarziu, fascinat, si biografia extinsa. A doua m-a familiarizat cu lumea zeilor - in perioada aia eram toba de Olimp, ii stiam pe toti pe nume si cine s-a ce cu cine. Cat despre marile legende ale lumii, am fost pur si simplu sfasiat de drama lui Roland. O re-re-citeam si refuzam sa cred ca de fiecare data se termina la fel de tragic.
Imi mai amintesc cu drag, din aceleasi vremuri ale preadolescentei, cartea "O lume intreaga", in care Radu Tudoran pune un pusti contemporan sa se plimbe (sub imperiul unei febre delirante) prin istorie, stand de vorba cu alde Napoleon Bonaparte. Evident, la fiecare intalnire in parte imi imaginam, surescitat, ce le-as fi spus eu respectivilor...
Apoi am descoperit "Ciresarii" lui Constantin Chirita. A fost un soc. M-am imbolnavit fulgerator de ciresarita. Intre 13 si 14 ani am citit fiecare dintre cele cinci volume de cel putin treizeci de ori. Peste aproape doua decenii, sub pretextul ca ii citesc fetei mele, am mai trecut de vreo doua ori prin fiecare volum, cu exact aceeasi emotie ca in copilarie. Stiu si acum - cand au mai trecut inca doua decenii -, cu lux de amanunte, nu doar scenariul fiecarui episod, ci si foarte multe replici. Cel putin una dintre ele se afla, de altfel, la temelia filozofiei mele de viata. Cand Tic, in "Drum bun, Ciresari!", se cam faleste cu planurile sale, in fata barbatului necunoscut de pe plaja, acesta i
