Alexandru Dobrescu - Aud ca faci o istorie a plagiatului.

- Mda!

- Si ca e gata.

- Aproape. Sta sa iasa primul volum.

- Si ca te ocupi acolo si de scrierile anterioare Legii presei din 1862.

- Asa e.

- Pai bine, domnule, nu stii ca pana atunci proprietatea intelectuala nu era reglementata la noi?

- Ba stiu. Dar mai stiu si ca, mult inainte, autorii plagiau constienti ca faptuiesc un act reprobabil.

- Ei as! Adica aveau constiinta pacatului inainte ca acesta sa fie definit in vreo pravila?

- Fireste. Crezi ca degeaba ii scria Leon Dianeu lui Mitru Perea, in Epistolia ce premerge Tiganiada (1812), ca "aceast' opera nu este furata, nici imprumutata de la vreo alta limba", ci e "chiar izvoditura noao si orighinala romaneasca" (desi scrisoarea insasi era inspirata dintr-o Introduzione a' leggitori compusa de italianul Baretti la 1763)? Sau ca, in prefata la Gramatica poeziei (1831), Heliade se scuza pentru ca era sa omita numele celui din care a tradus, dupa care adauga: "odata era rusine a se mandri cu lucru strein, acum insa lumea este mai blanda, si pielea leului o intrebuinteaza si alte vietuitoare"? Legea morala a rusinat hotia intelectuala si pana sa faca obiectul legii civile. Dovada poetul Stamati, care, tot pe atunci, cerea, in numele autorilor romani, dreptul de a plagia aidoma marilor scriitori ai lumii. Cu alte cuvinte: de ce ei da, iar noi nu?

- Asa o fi. Numai ca, de teama sanctiunilor din lege, furturile de texte s-au comis, dupa 1862, mai rar si mai cu fereala.

- Da' de unde! S-au inmultit. O veritabila epidemie a jafului intelectual s-a instapanit de atunci in cultura noastra. Noi suntem mai sensibili la pirateria literara, insa majoritatea corsarilor mintii nu s-a recrutat din randurile beletristilor, ci dintr-ale altor categorii profesionale. La 1881, revista Contemporanul de la Ia