Dacă facem, repede, un sondaj de opinie, mă tem că peste 50% dintre români nu ştiau de Cristian Mungiu înainte ca el să ia Marele Premiu la Cannes. Şi mă mai tem că scorul nu s-a îmbunătăţit prea mult nici după aceea. Noua generaţie de regizori români nu se bucură de mediatizarea pe care o merită. Se scriu articole despre ei, se vorbeşte din cînd în cînd despre ei pe canale tv şi la posturi de radio, dar nu se fac, scuzaţi-mi expresia, campanii media pentru ca ei să intre în conştiinţa publicului larg.

Mi se va răspunde că nu e publicul de vină că nu a auzit de Mungiu. Nici n-am spus asta. Dar e clar că românii merg tot mai puţin la cinema şi că dacă se duc pe la Mall-uri, n-o fac de dragul filmelor româneşti. Sîntem martorii unui trist paradox. În timp ce fanii lui Sergiu Nicolaescu se duc să-i vadă filmele, chiar dacă citesc despre ele că sînt eşuate, suporterii tinerei generaţii, cîţi or fi, nu prea calcă pe la cinema. Văd filmele acasă, pe computer, şi pe urmă tăifăsuiesc despre ele pe forumuri. Astfel că, dacă vine vorba de încasări, comisarul Moldovan îi bate, cu mîinile curate, pe tinerii regizori. Şi în timp ce despre filmele lui vorbesc şi cei care le plac şi cei care nu le suportă, despre Puiu, Porumboiu, Mitulescu sau Mungiu se pronunţă, în cunoştinţă de cauză, doar o minoritate.

La cîteva minute după ce am aflat de premiul lui Cristi Mungiu am lansat pe blog propunerea-test să ne întîlnim la Piaţa Universităţii, pentru a-i sărbători victoria. După 60 de ani de Cannes, un regizor român cîştigă acest campionat mondial al filmului, deşi chiar o parte dintre specialiştii autohtoni nu credeau că aşa ceva e posibil în cazul lui Mungiu. Dintr-o sursă de încredere aflasem cu vreo oră înainte de anunţarea cîştigătorului că numele lui e Mungiu. Totuşi, pînă în ultima clipă am stat cu sufletul la gură. Una e ce se enunţă şi alta e ce se anunţă. Eram ac