Ura este şi astăzi, cum a fost întotdeauna, o prim-solistă nu numai pe scenele istoriei şi politicii, ci şi în centrul lumii artistice şi intelectuale, sau pur şi simplu în viaţa de toate zilele. Şi, cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem mult de tot pe fluviul timpului, pentru a găsi un secol cu o recoltă a urii atît de bogată precum ne-a oferit-o cel recent încheiat, în prelungirea morală a căruia ne mai aflăm şi acum.

Pe vremuri cam pe la începutul secolului de care vorbeam, oricum, înainte de utilizarea pînă la banalizare a formei celei mai violente şi larg răspîndite a răului bazat pe ura dezlănţuită a terorismului islamic internaţional - care a înlocuit-o în zilele noastre pe cea doctrinară de clasă şi de rasă - un filozof precum Oswald Spengler (din care s-au inspirat poate şi Hitler şi Stalin) socotea, ca adevărat profesionist al barbariei ce era, că, "faptul că sîntem în sfîrşit în stare să urîm (...) ar putea da chezăşie pentru viitorul nostru".

Artişti talentaţi de mai tîrziu, un Céline înveşmîntîndu-şi clocotul urii sale demonice în purpura regală a unui stil de o vervă inepuizabilă, un Knut Hamsun sau Ezra Pound, bardul american adorat de generaţiile tinere din prima jumătate a secolului XX, dar care, după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a încheiat viaţa în azilul de nebuni pentru a scăpa de scaunul electric (datorită adeziunii sale fervente la doctrina fascistă şi propagării în public a propriului antisemitism feroce), dar şi mulţi, mulţi alţi intelectuali şi pseudointelectuali au aplicat în activitatea practică ideile lui Spengler sau Nietzsche (care considera bunătatea ca o slăbiciune condamnabilă). Din păcate, nu numai ei.

îmi amintesc de un film realizat de o tînără regizoare libaneză pe care

l-am urmărit pe canalul "Arte" al televiziunii, în timp ce războiul din Liban era în plină desfăşurare. Regizoarea parcursese î