Prietenul meu Jose mi-a declarat ca sunt prea ingaduitor cand vine vorba de cronici de restaurante si dau prea multi Imre. Eu i-am explicat ca nu trebuie sa faca neaparat o comparatie cu ce vede pe afara si ca, in absenta unor restaurante instelate, defilam si noi cu ce avem, desi unele dintre locurile bucurestene sunt chiar bune. Cu toate astea, observatia lui m-a cam intepat, asa ca m-am hotarat ca, de acum incolo, sa fiu rau dar nedrept. Si m-am infiintat la restaurantul MJU deja montat, gata sa descopar si sa sanctionez toate defectele, fie ele cat de mici, ca sa ma redresez in ochii lui Jose.
Din pacate, tocmai in saptamana in care ma hotarasem sa "dau in ei", am nimerit la un restaurant asa de bun incat chiar nu am avut ce sa comentez. Si uite asa s-a dus incercarea mea de a ma transforma intr-un calau de restauratori.
Restaurantul, ce-i drept, nu e la nivelul lui MJU de la Londra, dar sa speram ca in directia asta se indreapta. Locul e fusion de la decoratiuni pana servicii si mancare. Vila mare, solida, e varuita intr-un gri-cenusiu cuminte, dar interiorul face toti banii: un bar in acelasi timp elegant si hi-tech, care emite o lumina calmanta, un pom (al vietii probabil, sau al cunoasterii) desenat in detaliu pe un perete alb, mese lacuite si canapele tapitate cu catifea mov in relief. Chelnerii au toata amabilitatea orientalilor si intreaga sofisticare a occidentalilor, desi imbracati din cap pana in picioare in negru, seamana mai degraba cu niste ninja silentiosi. Tacamurile au o forma neobisnuita, iar pe post de pahare sunt niste pocaluri grele de cristal, negre, cenusii si mov, care te trimit cu gandul la una din nuvelele lui Edgar Allan Poe. Sau la cupele in care se toarna otrava. Stiti ca poporul inghite otrava, dar numai aia care-i place.
Eu, dupa ce m-am delimitat de popor, n-am inghitit otrava, ci o salata bogat ornamenta
