Aproape striviti de aberatiile politicii romanesti, de spectrul prapastiei ce se casca intre alegatori si alesi, intre realitatea Romaniei si Romania din talk-show-uri, de avalansa de vorbe goale si discursuri fara substanta, eram, fara sa ne dam seama, aproape de o depresie nationala alimentata din sentimentul ca nu ne vom mai reveni niciodata din pozitia marginala in care ne arunca in mod constant cei ce ne conduc.
Si atunci, in mod providential, au venit anunturile de la Cannes: intai cel privind marele premiu al sectiunii „Un Certain Regard” pentru „California Dreamin’” al regretatului Cristian Nemescu si apoi focul de artificii, triumful suprem: Palme d’Or pentru Cristian Mungiu.
Natiunea a descoperit dintr-o data ca se poate mandri si cu altceva decat cu fotbalistii vanduti prin Europa, ca premiul obtinut in 2005 tot la Cannes de Cristi Puiu cu „Moartea domnului Lazarescu” nu a fost un eveniment singular, ci doar primul indiciu al vigorii artistice a unei tinere generatii de cineasti romani.
Iata ca nu avem doar un singur Cristi cu viziune, curaj si talent, ci trei, deci nu suntem o natie fara speranta!
Nici nu am apucat sa ne bucuram de premii si sa meditam asupra semnificatiei lor, ca am si inceput sa ne dam in petic. Unele ziare si televiziuni au preluat cu lacomie acuzatiile nefondate de plagiat la adresa lui Cristi Mungiu, inainte de a le verifica temeinic si a constata ca nici macar cel care le-a lansat nu credea prea mult in ele.
Poate ca intr-o zi Cristi Mungiu sau Cristi Puiu, sau Cornel Porumboiu va face un film despre acest exemplu tipic pentru mizeria morala a societatii romanesti in al 18-lea an al tranzitiei. Ca sa ducem absurdul romanesc pana la capat, promit ca, daca vor face vreodata acest film, nu-l voi acuza pe niciunul dintre ei ca mi-a furat ideea.
Dupa ce ne vom fi bucu
