In 1982, cand se stabilea in Germania, Liana Axinte era deja o sculptorita cunoscuta. Fara sa existe un "inainte" si un "dupa" transant despartite de aceasta data, arta Lianei Axinte a trecut, cum era si firesc, prin schimbari notabile.

Din generatia fondatoare a primei si celei mai longevive tabere de sculptura, cea de la Magura, Liana Axinte s-a format ca artista in acel moment exploziv al artei romanesti, anii '60-'70, cand deschiderea spre Occident a facut posibila depasirea dogmelor si a timidelor insurgente printr-o experimentare frenetica si recuperare a tot ceea ce timp de doua decenii fusese teritoriu interzis. Eleva a lui Ion Lucian Murnu, sculptor cu o serioasa formatie clasica, Liana Axinte a pornit de la o buna stapanire a mijloacelor si tehnicilor sculpturii de sorginte interbelica, pe care nu le-a uitat niciodata si care sunt lesne lizibile chiar in formule estetice care nu mai au aparent nimic comun cu o viziune traditionala.

Momentul Magura a insemnat pentru Liana Axinte reluarea pe cont propriu a teoriei brancusiene a taieturii directe si a dictatului materiei, pe care de altfel Brancusi insusi nu a urmat-o fidel. S-a vorbit in acest sens, pe buna dreptate, despre "vicleniile" lui Brancusi. Daca George Apostu, recunoscut ca sef de scoala de catre confrati a mers cel mai departe in directia minimalista initiata de Brancusi, antrenand cum se intampla mai intotdeauna un val de epigonism, Liana Axinte nu a urmat aceasta linie nici chiar in lucrarile ei de inceput care pot fi vazute si azi la Magura. Sculptura ei nu s-a instalat niciodata intr-o mecanica formala simplista, pentru ca impreuna cu dominarea materiei si echilibrul expresiv al formelor, Liana Axinte a fost preocupata mereu de figura umana, de prezenta unui continut emotional care, explicit sau nu, trebuie sa transpara din opera de arta. Poate ca experienta timpurie a tea