Un film care sigur te pune pe ganduri. Ne vorbeste despre comunism fara melodrame de prost gust, fara ura, fara obositoare predici morale. Pe Cristian Mungiu il intereseaza oamenii si dramele lor aparent minore. O studenta ramane insarcinata si tocmeste un felcer sa-i faca avort. Din aceste predicate simple Mungiu tese o poveste complexa despre comunism. Camera sa de filmat alearga dupa oameni.
Din tot filmul sau lipsesc tartorii, securistul sinistru sau comunistul scarbos. Tanarul regizor a intuit magistral: sunt personaje care nu mai au nimic de spus astazi.
Apar meteoric doi militieni si o referinta fugara la “prea-inteleptul”. Atat. In rest, filmul spune ceva despre oameni si abia apoi despre regim. Mungiu ne-a varat reflectoarele in ochi. Dupa 90, marii regizori (Pita, Pintilie) erau obsedati de ceilalti. Stim acum ce au facut Ei, cine erau. Nu stim sau nu mai vrem sa stim cine eram Noi, ne spune Mungiu.
Ne aminteste ceea ce am uitat prea repede: ca nu doar regimul, ci si personajele secundare, anonimii, puteau fi la fel de sinistrii si odiosi. Ca felcerul, de exemplu: monument de cinism, un mic animal viermuind sub comunism. Sau receptionera de la hotel?: un munte de indiferenta. Sau epocala scena de familie: oameni resemnati, adeptii filozofiei lui “ma descurc”.
O filozofie de viata, inainte de 89. Da, eram noi, erau parintii nostri, erau vecinii si prietenii nostri. Ii recunoasteti si va recunoasteti, poate, in filmul lui Mungiu. Aceasta poveste simpla ne aminteste aproape totul.
Este si meritul unei scenografii senzationale, care reconstituie exemplar, in cele mai mici detalii, cenusiul de la sfarsitul anilor 80?: blocurile sordide, sticla de lapte cu dop de aluminiu, coada de la Alimentara, pasta de dinti Maxam, autobuzele pe gaz, jambierele de student, pachetul de Kent sau Vikent, moneda obligator
