Dacă facem retrospectiva interacţiunilor dintre Biserică şi Stat în anii postcomunişti, nu găsim decît zdrenţe. Pentru că nici unul dintre parteneri nu a trecut printr-o reformă de profunzime. Statul a păstrat administraţia moştenită din vechiul regim, peste care a pus o glazură de aquis. Biserica a rămas izolată de societatea civilă, de restul spaţiului ortodox şi de Europa. Bilanţul celor două universuri simbolice e jalnic prin stagnare, lipsă a viziunii primenitoare şi corupţie netratată. Şi totuşi Biserica şi Statul sînt, că ne place sau nu, forma instituţională a vieţii noastre comunitare. Sîntem fiinţe individuale - cu propria carieră, opţiuni personale, cercuri de prieteni şi interese de familie -, dar sîntem şi cetăţeni ai unui grup etnico-politic fasonat, în ultimul mileniu, sub autoritatea paradigmei bizantine. Nu ne putem decupa din acest cadru politico-spiritual fără a renunţa la genealogia care ne legitimează identitatea şi, prin urmare, pretenţia de a supravieţui.

Cronicar singuratic, am urmărit relaţia pomenită în fiecare dintre episoadele vieţii noastre obşteşti de după 1989. Poate că am comis, adesea, păcatul de a cere prea mult, acolo unde nici Dumnezeu nu cere. Însă din excesul aşteptărilor mele nu a rezultat, sub nici o formă, "normalitatea" pe care o revendic. Biserica şi Statul au cocoloşit, fiecare, o tagmă care nu are dreptul de a se numi elită pentru că nu conduce printr-o veritabilă autoritate, ci numai prin inerţia poziţiei dobîndite. În ordinea politică, lucrurile s-au mai schimbat, mai frecvent decît actorii, dar s-au mişcat, penibil de lent, spre direcţia pe care ne-am dorit-o. În ordinea spirituală a comunităţii ecleziale au apărut, de asemenea, "noutăţi" mai curînd tehnice ("www.-ortodoxia"), decît teologice. Pe nici unul dintre planuri nu s-a produs totuşi o înnoire structurală, care să încheie ferm socotelile cu trecutul c