Credinţa unui prieten de-al meu că Miss America ar fi căzut în fund la concursul din Mexico City, zilele trecute, din pricina primului Palme d’Or adus României de Cristian Mungiu mi-a stârnit zâmbetul acela care mi se întâmplă când unii poeţi cu talent puţin, dar cu frustrări susţin că Mircea Cărtărescu e un scriitor „umflat cu pompa“.

Pe Mungiu îl felicit din mers, dar temeinic, aşteptând cu interes „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Plasarea acţiunii în fostul regim a fost o carte câştigătoare, în 2007, şi pentru Florian Henckel von Donnersmarck, „Vieţile altora“ primind Oscarul pentru cel mai bun film străin. Şase ani a scris şi a lucrat la această poveste cinematografică regizorul german de care mă leagă doar coincidenţa: tatăl lui s-a născut tot în ’35, mama, tot în ’40. O poveste pe care - ca să ridic o minge la fileu comentariilor golăneşti - o plimbi puţin prin gură, înainte de a o înghiţi. Poate Corina are dreptate şi o anume încrâncenare ne face să ni se pară romanţată varianta (scrisă, în parte, la o veche mănăstire din Austria) despre agentul STASI, care, tot urmărindu-l pe scriitor, ascultând „Die Sonate von Guten Menschen“ şi citind Brecht ajunge să-i acopere protestul, descoperindu-şi conştiinţa. Altfel, lumea pe care filmul ne-o arată e familiară: posibilitatea de a alege între colaborare şi sinucidere (mi-am amintit de Mironel din „Amintiri în dialog“ - Matei Călinescu şi Ion Vianu), glumele (ca a Beatei Fredanov aşteptând un copil, în aceeaşi carte: „Dacă e băiat, îl fac tractorist!“), percheziţiile, interogatoriile, surprizele pe care ţi le poate aduce un banc despre conducătorul iubit, felul în care comuniştii te obligau la fericire: „Bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului!“ (cum zicea Ţuţea), toate astea erau vizibile şi în RDG. Poate avem şi noi securişti buni, care, după ’89, au ajuns poştaşi (ca al lor), dar la televizor îl vedem pe C