Acum cîteva zile am văzut cea mai ironică scenă din întregul univers: dintr-o maşină cu inscripţia "Cutare SRL - Servicii Profesionale de Curăţenie", şoferul aruncă relaxat, pe şosea, întregul conţinut al scrumierei. Am făcut recensămîntul, că eram lîngă el: 12 chiştoace, jumaâ de kil de scrum şi vreo două capace de bere. Semn că băutul la volan, după muncă, e singura soluţie să scapi de mizeria lumii (pe care tocmai ai strîns-o).
Ce-o fi fost în capul lui? Alt gunoi, care nu mai iese. Pus acolo de generaţii după generaţii de ţărani care aruncă în spatele casei mizeria zilnică, însă măcar biodegradabilă. Sau ciocoismul avînd ca ţintă bieţii gunoieri de stradă, mai jos pe scara socială decît angajatul companiei "profesionale" de curăţenie... Sociologii au, sînt sigur, toate răspunsurile, însă nici unul n-are mătura. Sau vreo soluţie s-o punem în mîna poporului.
Eu însă cred că totul porneşte de la literatura patriotică. Aceea care ne învaţă că ţara e a noastră. Or, dacă e a noastră, atunci trebuie cumva să ne marcăm teritoriul. Pentru asta, cîinii, leii şi încă vreo sută de specii fac pipi pe la colţurile proprietăţii, fie pădure, fie savană. Oamenii au însă o problemă: sînt amendaţi dacă-şi dau jos pantalonii pe Calea Victoriei (aşa cred, n-am verificat) şi chiar duşi în arest dacă insistă cu metoda asta tradiţională. Însă aceiaşi oameni nu păţesc nimic cînd aruncă pachetul de ţigări gol, punga, hîrtia, sacoşa cu gunoiul, camionul cu resturi de la demolări. Le aruncă acolo, pentru că acel acolo e al lor şi e bine să ştie şi alţii care trec, să nu fie probleme.
Gunoiul modern are însă o calitate interesantă: călătoreşte. Pungile legate şi aruncate la tomberon se eliberează la groapa de gunoi şi îşi încep drumul cu vele spre miriştile, pădurile şi rezervaţiile naturale ale patriei. Acolo îşi găsesc un loc bun, se opresc şi stau la pîndă, aştept
