În urmă cu opt ani, Nicolae Manolescu publica în România literară un editorial cu titlul "Cenzura veselă". Criticul se referea îndeosebi la perioada de după 1977 (anul în care Ceauşescu a desfiinţat cenzura ca instituţie); în lipsa unor nomenclatoare limpezi, cenzorii (mai mulţi decît înainte de 1977) luau nu o dată decizii aberante, vizînd în special vocabularul şi propunînd "soluţii" de un enorm comic involuntar. Să nu uităm că printre cenzori se numărau, pe lîngă cei de la diferite instanţe "de partid şi de stat", numeroşi scriitori ce lucrau în edituri şi la reviste şi care practicau ei înşişi o lectură deformată a textelor, pentru a preîntîmpina posibile reacţii punitive din partea autorităţilor.
O practică răspîndită a acelor ani era ca autorii să trimită criticilor exemplare "corectate", în sensul că restabileau, prin adăugiri sau ştersături, textul original. Era, în fond, şi o dovadă de încredere, precum şi un semn de solidaritate profesională. Am primit eu însumi (făceam pe atunci cronică literară) numeroase volume cu astfel de corecturi. Ele dau într-adevăr măsura acelei cenzuri "vesele", de o stupiditate incredibilă, dar şi de o eficacitate perversă în a detecta ceea ce putea părea suspect. Voi selecta, în continuare, o serie de exemple, culese din volume de poezie apărute în anii â80; numele autorilor nu contează aici (ei se vor recunoaşte destul de uşor dacă vor citi aceste rînduri), important este să vedem cum funcţiona mecanismul.
Voi semnala, prin caractere cursive, cuvintele şi sintagmele fie eliminate, fie "transformate". Voi pune faţă în faţă versiunea hotărîtă de cenzor (care va fi fost el) şi versiunea iniţială, dorită de autor. Iată, mai întîi, exemple din două cărţi ale unui tînăr (pe atunci) poet al generaţiei â80. Aşadar: "cineva într-o zi era frînt"; poetul scrisese "cineva zilnic era frînt"; "rumeguşul cuvintelor" pentr
