La avizierul Primăriei, un anunţ cu litere proaspete, de laptop: "Cei care realizează o cotă de 500 l lapte vor primi subvenţie". Lîngă mine, ţăranul de 68 de ani (cel mai tînăr din sat, ultima generaţie rămasă acasă, căci - înţelegînd că nu mai exista nici o şansă pentru ai săi, între timp i se luase absolut tot - a făcut imposibilul să-şi scoată copiii din sat, mai departe la şcoală, la muncă...) dă neîncrezător din cap şi pleacă tîrşindu-şi gîndurile pe treptele clădirii. Pentru cei care nu au apucat acele vremuri, cînd cota se identifica cu absolut toate bunurile din bătătură, cuvîntul poate avea o semnificaţie neutru-birocratică; celui de lîngă mine însă îi răscoleşte amintiri ce pun stavilă, din start, oricărui imbold de nou. "Părinţii mei au tăiat un viţel şi pentru asta pe mama au închis-o trei luni. Nu era voie să tai, trebuia să-l predai la cotă" - Maria Ciurilă, 75 de ani. "Comunismul ne-a rupt sufletele; în â62 s-a terminat cu totul, ne-a luat tot; tot trebuia dat la cotă. De pe locul tău, pe care-l munceai, nu luai acasă decît paie, atît, restul... la cotă" - Gh. Ciurilă, 82 de ani.
Bineînţeles, nimeni nu l-a asigurat pe ţăran că acest tip de contract, încheiat acum, este respectat în spiritul şi litera legii. El ştie că de-a lungul celor 17 ani, toate promisiunile "ferme" - titlurile de proprietate, irigaţiile, pădurea - au rămas la stadiul de proiect. "Ce n-au reuşit comuniştii cu pădurea, s-o termine, desăvîrşesc acum furii ăştia" - Valeria Urdea, 82 de ani.
Nimeni nu le-a explicat ţăranilor (sau n-a avut interesul să o facă) că "implementarea" reglementărilor va cere timp, nu se va face totul peste noapte, începînd fix cu 1 ianuarie. Spre sfîrşitul anului trecut, la tîrgul de vite, vacile şi bivolii s-au vîndut cu greu, pe un preţ de batjocură, de 9-10 milioane - spre comparaţie, între cele două războaie, un salariu bun era echival
