Bucovăţul este singura comună din Dolj în care cetăţenii se mai ocupă cu creşterea bivolilor. Deşi produsele acestor animale sunt de departe mai gustoase decât cele de vacă, puţini sunt cei care mai cresc astăzi în gospodărie cornutele negre.
Sunt vreo 30, îngrămădiţi în mocirla râpei de lângă cişmea. Stau tolăniţi, mişcând alene din cozi, să alunge muştele. În soarele puternic, pielea le luceşte neagră, precum pete de smoală, adunate la un loc. Frumoase şi puternice, animalele acestea sunt ultimele urmaşe ale unui neam altădată numeros şi faimos - bivolii.
Dacă acum zeci de ani judeţul Dolj se putea mândri cu adevărate ferme de bivoli, aceştia au ajuns astăzi animale rare. Degeaba duc oamenii, şi mai ales orăşenii, dorul laptelui, brânzei sau smântânii de bivoliţă - cele mai gustoase, se zice, din familia lactatelor. Acestea aproape că au dispărut. Unul dintre motivele pentru care ţăranii nu se mai încumetă să crească aceste animale este asigurarea condiţiilor de viaţă, mai pretenţioase decât ale vitelor comune.
„Iarna, bivolii au nevoie de un adăpost bine construit. Spre deosebire de vaci - care pot sta şi sub un acoperiş din tablă -, bivolii sunt mult mai sensibili la frig. Prima dovadă este părul rar care îi acoperă - motiv pentru care şi pielea lor e mai ieftină decât cea de vacă, dacă te duci s-o cumperi de la tăbăcărie“, spune nea Costică Badea, unul dintre puţinii proprietari de bivoli din satul Palilula, Bucovăţ. „Nici vara nu e uşor. În timp ce vacile se pot răcori doar adăpându-se dintr-un jgheab, bivolilor le trebuie un iaz, o baltă, în care să se scalde cât e ziua de lungă. În ultimii ani au secat multe din bălţile aflate în sate şi comune, motiv pentu care oamenii au renunţat să mai crească bivoli. Noi, la Bucovăţ, am avut noroc cu valea asta cu cişmea. Altfel, nici la noi nu ar mai fi crescut nimeni“, spune nea Costică.
@N_P
