Premiera spectacolului lui Luca Ronconi Tăcerea comuniştilor (Le silence des communistes) avea ceva din lumea mizanscenelor lui Kantor... În rîndul întîi, şedeau unul lîngă altul, Vittorio Foa, Miriam Mafa şi Alfredo Reichlin, prieteni vechi care, observînd uimiţi cum din dezbaterea actuală de idei au dispărut referinţele la comunism, s-au angajat într-un schimb de scrisori lungi rememorînd bătăliile de pe vremuri şi exprimîndu-şi opiniile despre lumea de azi... Şi răscolind "tăcerea" instaurată în jurul "comunismului" ei îşi evocă propria biografie, cea de militant, constată cum se afirmă "individualismul" în epoca modernă, formulează ipoteze... prietenii, astăzi octogenari, nu şi-au uitat tinereţea, o poartă în ei, cum odată, în spectacolul lui Kantor, personajele din Clasa moartă evoluau pe platoul scenic purtînd manechine, dublurile copilăriei niciodată dispărute. Dar în seara premierei spectacolului lui Ronconi cei trei militanţi reuniţi îşi regăseau, în scrisorile lor, urmele de neşters ale tinereţii, tinereţe încarnată de actorii care le-o evocau. Împreună au scris un roman epistolar, aşa cum se scria în secolul al XVIII-lea, dar nu animat de pasiuni amoroase, ci de alte pasiuni, de cele politice, şi Luca Ronconi a avut intuiţia să descopere în ele o sursă de teatralitate, convins, ca pe vremuri Antoine Vitez, că "se poate face teatru din orice".

Ei au aparţinut Partidului Comunist Italian, au participat la Rezistenţă, s-au angajat în efortul de reconstrucţie al Italiei - cum să uiţi că un deputat comunist şi un altul, democrat-creştin, au semnat împreună actul de naştere a lui Piccolo Teatro din Milano? -, au suportat şocul revelaţiilor despre crimele lui Stalin şi au avut curajul să se confrunte cu dogmele impuse de Moscova. Partidul Comunist Italian ocupă un loc aparte şi beneficiază de un capital de încredere unic în Europa pentru această mişcar