Răzvan Mazilu sau mirajul dansului. O persoană şi o expresie care au devenit de-a lungul timpului sinonime.

L-am întâlnit pe Răzvan Mazilu în cabina din Teatrul Liric craiovean. Îşi aşeza pe masă cosmeticele pentru a se pregăti de întâlnirea cu publicul din Oltenia. Printre creme şi fonduri de ten, am reuşit să purtăm o conversaţie. Am aflat că dansul l-a fascinat pe Răzvan Mazilu de pe la trei ani, iar drumurile ce au urmat au condus spre ceea ce este astăzi, balerin de renume internaţional, coregraf şi regizor. L-au ajutat profesorii de la Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti (1992) şi cei de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“, secţia Creaţie Coregrafică (1996). Simţea că poate face mult mai mult decât ceea ce-i impunea programa şcolară, aşa că în paralel a urmat stagii şi work-shop-uri susţinute de coregrafii Josef Nadj, Christine Bastin, Dominique Bagouet, Gigi Căciuleanu, Rusell Maliphant.

Încă din anii liceului a devinit solist al Companiei de Dans Contemporan „Contemp“, mai întâi la Opera Naţională Română, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat. Povestea balerinului continuă. Se descătuşează şi devine din 1993 propriul stăpân al destinului artistic, ajungând free-lancer. Îşi continuă cariera în dublă ipostază: de interpret şi creator.

Creaţii purtând semnătura Răzvan Mazilu

„Dama cu camelii“ după Al. Dumas - fiul, coregrafia spectacolului „Oedipe“ de George Enescu, „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult“, după Tennessee Williams, o primă întâlnire cu Teatrul Odeon din Bucureşti (1996) sunt primele spectacole ce poartă amprenta lui Răzvan Mazilu. I-au urmat altele şi altele, „Jocul de-a Shakespeare“, în coregrafia lui Ioan Tugearu, prezentat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, de fapt, pionieratul spectacolelor one-man-show al unui dansator, apoi „Îngerul albastru