Trei mii opt sute de oameni inghesuiţi in jurul unei cişmele cu nitriţi şi a două făntăni cu apă clocită. Oameni şi dobitoace fac coadă imprejurul adăpătorii. Copiii se intoxică. Unii mai şi mor. Bătrănii sorb nămolul de pe fundul găleţii. Nimeni nu se spală. Viaţă intr-un purgatoriu fără speranţă. Nu e Tombuctu din Sahara. E Perieni, din Vaslui, din Romănia, din Uniunea Europeană.

Pun apa in bidoane, o lasă să se sedimenteze, şi apoi o beau. Apa bună pentru animale este acum "bună şi pentru noi", spun sătenii, deşi stratul de nisip şi de măl de pe fundul sticlei e semn clar de imbolnăvire. In lipsa banilor insă şi a unei maşini cu care să aducă apă potabilă din Bărlad, oamenii din Perieni işi riscă sănătatea lor şi pe cea a copiilor, plătind astfel un tribut scump doar pentru că s-au născut şi trăiesc intr-un loc in care apa potabilă nu e o prioritate pentru autorităţi.

Pentru oamenii din comuna Perieni, judeţul Vaslui, nu lumina ce se iveşte dimineaţa pe la ferestre le dă de ştire că-i vremea să o pornească către muncă. Şi nici onomatopeele vietăţilor din ogradă, amorţite de intunericul nopţii. Scăncetele roţilor pe prundişul uliţelor şi strigătele bărbaţilor ce indeamnă caii să o ia la trap sunt semnele clare că-i musai să sari din pat dacă vrei ca pe ziua aceea să pui strop de apă in gură sau să ai cu ce adăpa animalele din curte.

Ora 4, ora apei. Şi asta nu de azi, de ieri. Cei aproape 3.800 de vasluieni care işi duc traiul pe spinarea dealului prăfuit şi secătuit nu ştiu prea bine cum e să te lăfai in apă dulce şi bună de izvor sau să poţi să dai pe găt nestingherit chiar şi un litru de apă curată, de parcă ar fi cea mai minunată şi mai rară licoare, fără să te boscorodească vreun membru din familie. "De cănd ne ştim, tot fără apă suntem", işi şterge sudoarea de pe frunte nea Vasile, după care işi varsă amarul: "Parcă n