Mai crede cineva că zbuciumul politic din România reprezintă la această oră o clasă socială contrapusă alteia, aşa cum - ştim din cărţi - arată bătăliile politice în ţări mature? Linia de despărţire cea mai importantă care taie prin corpul nostru social şi ne împarte în clase nu este între săraci şi bogaţi (prea puţini), între comunişti şi anticomunişti, între cine lucrează la stat şi cine lucrează la privat. Ci între cine este şmecher şi relaţionat cu clasa şmecherilor, căreia i se spune „clasă politică“, dar e, de fapt, mult mai largă, şi cine încearcă să trăiască normal, adică fără relaţii, considerând că serviciile publice trebuie să fie decente pentru orice plătitor de taxe, nu doar pentru unii, licitaţiile trebuie să ofere şanse egale tuturor firmelor, şi aşa mai departe. Problema cu bogăţia la noi este că prea mult din ea (deşi nu tot) îşi are izvorul în această relaţie vicioasă cu statul, care este al unora mai mult decât al altora. Firmele care câştigă licitaţii în România, mereu cam aceleaşi, sunt întruchiparea acestui fel de funcţionare anormală. Ele au acţionari şi din stânga politică, şi din dreapta, plătesc la campaniie electorale peste tot şi fac ca, finalmente, interesele clasei politice să fie cam aceleaşi. Numai ziariştii şi intelectualii se aruncă în mari lupte ideologice nesolicitate. În spatele lor, grupurile de interese din partide şi-au dat demult mâna şi se feresc de conflicte radicale.

Cine reprezintă în societate pe cei mulţi şi amărâţi, care nu vor câştiga niciodată bani publici, nici naţionali, nici europeni, ci vor trăi din mila bugetului, la rândul lui fabricat din exerciţii musculare între grupuri cu mai multă sau mai puţină influenţă, pe toţi aceşti oameni care nu au cum să aibă relaţii, deci nu au cum să aibă succes, oricât ar munci? Răspunsul corect este: nimeni. PSD a tot oscilat între un partid pentru votanţi sau un partid pe