Gheorghe Şoimăreanu a trăit o sută de ani in aceeaşi ţară, in acelaşi oraş, in aceeaşi casă. Deşi a văzut atătea la viaţa lui, nimic nu i s-a părut mai greu ca atunci cănd Capitala fusese ocupată de nemţi in primul război mondial. A trăit pe viu cum e să fii străin in propria ţară.

Bătrănul zămbeşte de sub tămpla aplecată şi ne intinde măna la salut. Mai are două degete, la dreapta. Se aşază incetişor pe canapea, să povestească istoria celor trei degete pierdute hăt! acum 90 de ani. Era in 1916 cănd nemţii ocupaseră Bucureştiul. El trăia in mahalaua Crăngaşilor, avea nouă ani pe atunci, dar işi aduce aminte de fiecare detaliu de parcă ar fi fost ieri.

ACCIDENTUL. Soldaţii nemţi obişnuiau să recruteze mucoşti din ăştia mici pe care ii mai puneau să descarce vagoanele cu alimente pentru ocupanţi. Intr-una din zile, pe cănd abia ieşise din casă, la joacă, aude un "Kinder! Arbeit!"("Copil! Muncă!"). Un soldat neamţ ii chema cu arătătorul. Trei vagoane trebuiau descărcate, o nimica toată, insă de data asta nu era orice fel de marfă. Erau grenade, puşti şi mitraliere. "In vagoanele din scănduri era plin de sănge şi noroi. Noi luam puştile dintr-un tren şi le mutam in altul. Noi, copii, ne-am oprit să facem un foc, că era cam frig pe atunci. Şi unul din noi s-a dus să ia paie din vagoanele cu armament. Le-a aruncat pe foc şi «bum»!" Soldatul s-a dus, l-a pansat şi l-a lăsat in stradă. Părinţii l-au dus la spital şi patru luni a stat internat. Crede totuşi că nemţii se comportau frumos cu romănii. "Ne duceam cănd veneau trenuri cu nemţi răniţi şi ei ne măngăiau pe cap şi ne dădeau «zucker»." A fost o zi cănd s-au revărsat de-a valma nemţii in Capitala copilăriei lui. Işi aduce aminte de cănd incepuseră oamenii să vorbească prima dată despre iminenta venire a nemţilor in Bucureşti şi despre retragerea romănilor in Moldova. Â

@N_P