Am avut acum citiva ani, la radio, un coleg obsedat de fotbal. Nu glumesc, omul era in stare sa-ti vorbeasca non-stop despre meciuri, echipe, goluri sau ofsaiduri. Stia jucatori pe de rost, avea zeci de caiete cu statistici si calcule de tip pronosport.
Minca fotbal pe piine si era stelist. Prin urmare avea cultul lui Gigi si al lui Meme (se intimpla, repet, acum ceva ani!), iar ca suprema ofranda adusa echipei favorite planuia sa se insoare cu una dintre cele mai infocate suportere ale echipei din Ghencea.
Daca-l intilneai o data, personajul era seducator: si sa nu-ti fi placut fotbalul si tot ramineai cu gura cascata la auzul povestilor de vestiar sau in fata comentariilor lui despre finale jucate ori visate. Vedea Steaua cistigatoare in cele mai mari competitii fotbalistice ale lumii, iar cind vorbea despre momentul Sevilla ‘86, isi facea cruci mari ca la trecerea pe linga icoane.
O perioada l-am ascultat cu atentie, apoi a devenit obositor si, pina la urma, exasperant. Eram cinci colegi in acelasi birou si nu stiam cum sa mai invirtim turele de serviciu, doar-doar n-o sa-i mai auzim logoreea despre fotbal si fotbalisti.
Cind, dintr-un motiv oarecare, s-a dus spre alte zari, am rasuflat usurati si ne-am inchinat indelung, rostind multumiri cerului pentru asa binecuvintare. Sechele insa au ramas: lungi perioade n-a mai indraznit nimeni sa discute in birou despre meciuri de fotbal, chit ca au urmat, culmea, partide importante, din categoria celor despre care batea cimpii personajul amintit.
Ne-a luat ceva vreme pina sa scapam de obsesii, dar am reusit printr-o terapie de grup bazata pe indelungi vizionari ale unor partide televizate de snooker.
De ceva vreme recunosc, din nou, la mine si la cei din jur, simptomele unei iminente crize de exasperare. De data aceasta insa nu mai e vorba de fotbal si
