Festivalul de la Sibiu incepe aproape intotdeauna foarte promitator, cu saptamini inainte de deschidere; zilele trec, spectacole pe care le asteptai cu sufletul tremurind (anul asta, ale lui Gigi Caciuleanu, de pilda) dispar din program, pe urma apar ploaia, schimbarile de spatii (numite oficial locatii) si goana dupa evenimente inevitabil suprapuse ori la limita sa se suprapuna. Totul e in lucru – festivalul, soselele, Sibiul.
Palme d’Or, semafoare si bidoane albastre
Pe cind serpuiam agale spre minunatul aeroport Otopeni (in zilele noastre, Henri Coanda) sa-mi recuperez tovarasele de drum (cel putin una dintre ele n-ar prea aprecia cuvintul „tovaras“), colegul meu de calatorie, radioul, ma informeaza ca Mungiu a cistigat Palme d’Or-ul la Cannes. Ma simt nu ca-n Nascuti asasini (vorba lui Stop the Tempo), dar foarte, foarte aproape de parca as fi auzit comunicatul regelui despre intoarcerea armelor in al Doilea Razboi Mondial. Sigur ca, de vreme ce sintem in 2007, nu in 1945, doamnele mele aflasera deja minunea gratie telefonului mobil. Comentariile la RFI (versiunea franceza) sint ditirambice, dar la vreo suta de metri de aeroport pierd semnalul si concluziile.
Iau o decizie ce se va dovedi dezastruoasa si, ca sa nu sedem o ora pe drumul de la intrarea in Bucuresti (era duminica, natiunea se intorcea de la iarba verde), mergem inainte, spre Sibiu via Brasov. La miezul noptii, sintem la benzinaria de la iesirea spre Fagaras, oficial mai avem sub 150 km. Dar, doamnelor si domnilor, drumul european 68 e in lucru: dupa 20 de semafoare si tot atitea portiuni cu circulatie pe un singur sens, ma las de numarat; ultimele patru semafoare le trecem pe rosu, in urma unui tir viteaz, iar dupa trei ore nesfirsit de lungi printre gropi, sectiuni decopertate (in traducere – cu asfaltul lipsa) si alte mici placeri de calatorie, ajungem la Sibiu, cu
