Moartea, daca as putea spune astfel, e doar o iluzie. Evenimentele care ar fi trebuit sa se desfasoare in viata ta iau un alt curs. Se desfasoara undeva in alta parte. Pe neasteptate, incepu sa bata vintul. Prima rafala, ne izbi in fata, incilcindu-ne parul si barbile. Vibrind puternic, camasile ni se umflara ca niste pinze de corabii. Aveam senzatia ca, daca ne-am fi intins bratele in cruce, ne-am fi putut lua zborul de pe tarm. Era, desigur, doar o senzatie. Trupurile ne erau prea grele pentru a disparea in vint. Marea deveni si ea mai agitata. Valurile loveau cu putere stincile pe care ne-asezaseram. "Intotdeauna se intimpla astfel, spuse Dohi, continind sa stea la locul lui. Din senin se stirneste furtuna si marea inghite in adincul sau fiecare rind...". Distingeam in intunecimea noptii valurile care se ridicau si coborau lovindu-se de barci. Ne-am scos din buzunar sticla de coniac si am tras cite un git. Scrutind intunericul, vedeam cum literele fosforescente se lipeau intre ele, capatind contururi ciudate. Pe moment, am avut impresia ca, in tulburarea lor, valurile scoteau la suprafata scene pictate pe niste vitralii intunecate... "E Blake, murmura Dohi, William Blake...". M-am dezbracat repede si m-ar aruncat in valuri, cu gindul sa-mi tavalesc trupul pacatos prin aceste frumuseti, desprinse dintr-o alta lume...
Apa era neasteptat de calda. N-am indraznit totusi sa ma avint in larg. Cind am revenit la tarm, tot spatele imi era acoperit de licurici de mare. "Nu se vede nici un desen?", l-am intrebat pe Dohi. Poetul clatina din cap ca nu. "Iluzie optica", facu el. "Am impresia ca azi am intrecut masura...". Intr-adevar, ne cinstiseram cam mult, amestecind bauturile. Aveam acum, cum se spune, o imaginatie destul de debordanta. Mai tin minte ca, la un moment dat, am vazut in mare chipul unui profet, cu barba incilcita in Psalmii lui David. Un chip imens, ce
