A fost un an bun pentru romani la Cannes - de la Palme d’OR si FIPRESCI castigate de Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile la premiul Un Certain Regard pentru California Dreamin’ (nesfarsit) al lui Cristian Nemescu. Cum zilele astea, TIFF-ul clujean si cel sibian sunt in plina desfasurare, le puteti vedea acolo pe amandoua. Dar sa ne intoarcem putin la cel mai celebru festival de film din lume.
In ce priveste competitia, am un singur regret: din pricina eternelor si innebunitoarelor aglomerari si ierarhii ale badge-urilor, n-am reusit sa vad No Country for Old Men al fratilor Coen, socotit de multi marele perdant. Au existat insa, cateva filme care m-au "lovit" si au justificat toti nervii, oboseala, calcatul in picioare si tortura scaunelor extrem de incomode din sali (Lumière, mai ales). Fara patriotism exagerat, dupa deschiderea dezamagitoare cu My Blueberry
Nights, primul film turnat de Wong Kar-wai in America, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile a fost al doilea pe care l-am vazut la Cannes si nimic din ce a urmat nu mi l-a mai putut scoate din cap. De tema sensibila a auzit deja toata lumea dar, dincolo de un moment-soc, ea este tratata remarcabil de discret. Nu e un film despre avort si nici despre sfarsitul Epocii de Aur, ci, fundamental, e vorba de o poveste despre situatii-limita, alegerile la care te obliga si felul in care acestea te pot schimba. O revelatie a fost Import Export al austriacului Ulrich Seidl - cineast incomod si nici pe departe simpatic, fals mizantrop ce ascunde, dupa cruzimile prezentate fara sfiala sau ezitari, o radiografie dura, dar onesta, a dezumanizarii contemporane. Aici, dincolo de organe
genitale generos exhibate si umilinte greu suportabile, el reuseste sa prinda, surprinzator de judicios, diferentele de sensibilitate, educatie si Weltanschauung ce continua sa separe occidentul si orientul europe
