Am ajuns in Arles cu trenul, la mijlocul lunii aprilie, venind din Paris. Pe durata calatoriei, vremea, care fusese frumoasa in ultimele saptamini, s-a modificat radical, astfel incit in momentul intrarii in Provence nu am luat cunostinta de fascinanta lumina a sudului Frantei, acea lumina care ii ispitise pe pictorii impresionisti sa paraseasca temporar Parisul.

Din gara se formeaza doua strazi care duc spre orasul situat in proximitate. Fara a mai consulta harta, luata en passant de la centrul de informare turistica aflat la iesirea de pe peron, am pornit instinctiv pe una dintre ele. Cinci minute mai tirziu eram in Place Lamartène, locul prin care Van Gogh isi facuse intrarea „triumfala“ in Arles pe 20 februarie 1888. Printr-un capriciu al vremii, dupa cum aflam din scrisoarea adresata fratelui sau, Theo, in acel moment cerul era intunecat si temperatura mai scazuta decit de obicei. Fara a avea pretentia ca am calcat pe urmele lui Vincent, cu atit mai putin ca retraiesc ceva din experienta sa, m-am rezumat la a-mi aminti de mult mai teluricele momente cind citeam cartea lui John Rewald despre intilnirea pictorului cu orasul de care avea sa-si lege destinul.

Dupa cafeaua – bauta unde altundeva decit in Café La Nuit (?) –, a urmat o lunga plimbare prin care mi-am oferit sansa de a vedea locurile pe unde m-au purtat pasii prin propriii mei ochi, fara vreo intermediere, turistica ori de alta natura. incepind de a doua zi, urma sa intreprind o munca de cercetare pe parcursul citorva saptamini, in cadrul proiectului european U.R.M.E. – Urban Remembrance and Memory of Europe, proiect ce ma adusese, de altfel, in zona, alaturi de cercetatori din alte sase tari. Stiam ca, in acest rastimp, romantica libertate initiala de interpretare a „semnalelor vizuale“ oferite de oras se va transfigura, salutar pentru demersul stiintific, intr-o analiza cultur