„Nu are rost să ai umbrelă atâta timp cât încălţările îţi sunt găurite“.
- proverb irlandez -
Aplecat peste pantofii mei noi, trag pe nări cu nesaţ psihedelic mirosul de piele. Ce drog minunat e această aromă colorată de piele lucioasă sau de piele întoarsă sau de vinilin înşelător! Unii se droghează cu tutun fin, alţii cu vinuri rare. Eu mă droghez cu aroma de piele nouă dintr-un magazin de pantofi. Setea mea de normalitate, setea de burghezie aici îşi află astâmpăr. În tandreţea cu care mângâiem pielea catifelată a încălţării din raft, în dibăcia primei legări a şireturilor, în privirea de portretist aruncată din toate unghiurile către viitorul plimbărilor noastre.
Întotdeauna ies din magazin încălţat cu pantofii cei noi. Îi simt nărăvaş arcuindu-se de-a lungul curbei piciorului. Le admir sclipirile în fiece ciob de geam întâlnit în cale. Îi rog duios să-mi ierte mersul ce le chinuieşte cusăturile ferme. Întreaga mea mândrie este concentrată acolo jos, crescând pas cu pas către ieşirea din magazin, către ieşirea în lumea aerului viu, singura capabilă să aprecieze prin antiteză întreaga frumuseţe nouă a pantofilor mei.
Pe străzile centrale proaspăt refăcute, plimbarea metamorfozată din necesitate în plăcere are asupra mea efectul unei ploi răcoroase. Normalitate, strigă noul centru al Craiovei. Normalitate respiră clădirile frumos renovate ale Sibiului. Normalitate, şoptesc parcurile perfect desenate ale Timişoarei. Ce savuroasă devine o simplă preumblare prin aceste centre de greutate urbană uitate atâţia ani într-o sumbră părăsire postcomunistă! Acum, pantofii mei cei noi compun cadenţe ritmate pe instrumentul de granit al pavajului. Tac-toc, tac-toc, melodia normalităţii, muzica bunului-simţ, tac-toc-toc-tac.
Bucuria plimbării, ca şi zâmbetul de pe pielea pantofilor mei noi, nu ţine însă mai mult de 10 minute. Atât cât îmi ia să aj
