Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente
Editura Institutul Cultural Roman, Colectia „Vocabular“, Bucuresti, 2007, 280 p.
Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente de Angelo Mitchievici este o lectura minutioasa, analitica, trecuta – cum bine zice autorul, pe coperta a patra – „prin lentila esteticii decadente“ a „celui mai scurt si mai enigmatic roman al literaturii romane, gestat cu o rabdare maniacala mai bine de zece ani“. incifratul roman al lui Mateiu Caragiale beneficiaza astfel de o noua interpretare, nu numai migaloasa si pasionata (intinsa pe 270 de pagini), dar si documentata si ambitioasa. Caci miza principala a cartii este desprinderea romancierului din pozitia singulara, izolata, pe care o ocupa in istoriile literare traditionale si situarea lui intr-un orizont mai larg, in perspectiva miscarii decadente europene de la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in diferitele ei ipostaze, franceza, vieneza, engleza.
Acest demers principal, de alimentare a tezei conform careia Craii... reprezinta „un roman decadent despre declinul aristocratiei, un roman crepuscular, nostalgic, fin de l’ancien régime“ se realizeaza prin complicate analize comparatistico-hermeneutice, in care sint interogate atit literatura critica referitoare la decadentism, cit si o serie de autori, unii celebri, altii minori, ai respectivei perioade istorice europene: de la Huysmans si Oscar Wilde la Villiers de Lisle-Adam si Barbey d’Aurevilly, dar si mai putin cunoscutii Josephin Péladan, Jean Lorrain etc.
in critica romaneasca, cel care ii indica aceasta pista interpretativa – cu observatia importanta ca acela face apel la artele vizuale pentru definirea unui stil cultural de la care se revendica finalmente stilul matein – nu este nici G. Calinescu, nici N. Manolescu (primul il vede drept „suprarealist“, celalalt un artist
