Dupa programul incarcat pe care-l are si dupa desfasurarea primelor trei zile, TIFF 2007 se pare ca bate recorduri de audienta, de interes si de amploare (cum ar fi, de pilda, numarul de filme selectate). Face sali arhipline, invita vedete straine (Franco Nero, Armand Assante), Palme d’Or-ul acestui an, premiere mondiale, se extinde cu un pseudopod spre Capitala Culturala Europeana (si vrea, intelegem de la directorul onorific al festivalului, regizorul Tudor Giurgiu, sa o faca si mai departe, planificind pentru la anul caravane cinematografice si in alte orase), isi continua programul de stimulare a tinerelor talente numit Let’s Go Digital s.a.m.d. Numai ca, din ce mi-a fost dat sa vad, se pare ca acolo unde sint multe filme, sint si mai mari sansele de a intilni rateuri.
Totusi, inceputul a fost „de-adeva“: deschiderea oficiala a festivalului i-a revenit filmului cu cel mai prestigios premiu obtinut vreodata de cinematografia romaneasca, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, care a inlocuit, in ultimul moment, cel mai scump si, se pare, cel mai hollywoodian film romanesc, Restul e tacere, ultima realizare a lui Nae Caranfil. Am inteles ca inlocuirea s-a datorat unor detalii tehnice, dar, pe de alta parte, nu pot sa nu remarc turnura simbolica a situatiei, oricare ar fi cauza ei: cenusareasa minimalista (asta s-ar putea sa fie un pleonasm) a ajuns in capul mesei. Poate ca restul nu e tacere – drept dovada macar peliculele lui Nae Caranfil, pete de culoare in peisajul cenusiu al filmului autohton de dupa ’89 –, dar este evident ca intra in umbra acestor creatii minimaliste ale ultimilor ani, nonconformiste tocmai prin indrazneala de-a se apropia de realitate cu onestitate si fara „stil“, fara retorisme; caci, in fond, cum deja s-a remarcat, victoria lui Cristian Mungiu a fost posibila si datorita seriei ce-a precedat incununarea sa la Cannes si reprezentata de
