Posedă oare Macedonski "notele cele mai baroce din întreaga literatură română", cum credea Adrian Marino? Oare "nici unui literat român (...) nu i s-au ilustrat atît de pertinent trăsăturile baroce", cum socotea Edgar Papu? Nu putem fi foarte convinşi, atîta vreme cît în timpul literelor noastre figurează un şir de autori stăpîniţi de un baroc indenegabil, de la Odobescu, Arghezi, Mateiu Caragiale la Radu Petrescu şi Şerban Foarţă. Dar este Macedonski măcar preponderent baroc? S-a demonstrat suficient de convingător şi prezenţa romantică a poetului Nopţilor (ideea pitagoreic-platoniciană a frumosului ca lege a armoniei cosmice, teoria arheului şi a metempsihozei, ocultismul, socialismul utopic, funcţia spiritualist-simbolică a naturii, poza byroniană a semeţiei demonice, poza lamartiniană în peisaj, grandilocvenţa filosofantă a la Victor Hugo, picturalitatea exotică în felul lui Gauthier etc.), spre a nu mai vorbi de caracteristicile sale simboliste sau de rolul său, capital, de descălecător al modernismului autohton. Din nefericire (sau dimpotrivă!), conceptele literare n-au o precizie irefutabilă, iar speculaţia pe marginea lor e nu o dată un prilej de controversă şi implicit de avansare a unor perspective personale, în fertilă mobilitate. Cît de sărăcăcioasă ar fi exegeza marilor opere dacă ele ar fi atribuite în chip definitiv unor coordonate fixe, unor căsuţe mendeleeviene! în vederile lui René Wellek, barocul ar însemna atîtea lucruri încît înţelesul i se cam pierde. Periodic au loc mişcări de flux şi reflux ale aplicaţiilor categoriei. Corneille şi chiar Racine s-au pomenit deturnaţi de pe orbita lor clasică exemplară în favoarea unei apartenenţe baroce, după cum, în sens contrar, Tasso, receptat la sfîrşitul secolului XIX de către Wölfflin drept poet baroc, a ajuns mai nou a fi înfăţişat drept un clasic dintre cei mai specifici. Să mai amintim că însuşi Don Q